Între două lumi: Povestea unei mame și a fiului ei

— Nu mai vreau să vorbesc cu tine! Lasă-mă în pace!
Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca o ploaie rece, tăioasă. Era seară, iar în bucătăria noastră mică mirosea a ciorbă de legume și a dezamăgire. Țineam lingura în mână, dar nu mai aveam putere să amestec. M-am uitat la el, la umerii lui îngustați, la ochii aceia albaștri pe care îi moștenise de la mine, dar care acum mă priveau cu o răceală străină.

Nu-mi venea să cred că băiatul pe care l-am crescut singură, cu atâta trudă și dragoste, ajunsese să-mi vorbească așa. Îmi amintesc perfect ziua în care Sorin, tatăl lui Vlad, a plecat. Era iarnă, iar eu stăteam cu Vlad în brațe, privind pe geam cum ninge peste orașul nostru cenușiu. Sorin a ieșit pe ușă fără să privească înapoi. A lăsat în urmă datorii, promisiuni goale și un copil care plângea după el în fiecare noapte.

Ani la rând am muncit două joburi ca să pot plăti chiria și să-i pun lui Vlad ceva pe masă. Am renunțat la haine noi, la ieșiri cu prietenele, la orice vis personal. Tot ce conta era el. Îi citeam povești seara, îi făceam sandvișuri cu brânză și roșii dimineața, îi spălam hainele la mână când nu aveam bani de detergent pentru mașină. Când era bolnav, stăteam nopți întregi lângă patul lui, vegheam febra și îi șopteam că totul va fi bine.

Sorin trimitea pensia alimentară ca pe o obligație rușinoasă. Uneori întârzia luni întregi. Nu l-a sunat niciodată pe Vlad de ziua lui. Nu l-a întrebat niciodată dacă are nevoie de ceva sau dacă îi e dor de el. Eu eram totul pentru Vlad — sau cel puțin așa am crezut.

Acum două luni, Sorin a apărut din senin. A sunat la ușă într-o sâmbătă dimineață. Vlad era la calculator, eu făceam curat. Când am deschis și l-am văzut acolo, cu un buchet de flori ieftine și un zâmbet vinovat, mi s-au tăiat picioarele.

— Maria… pot să intru?

Am vrut să-i trântesc ușa în nas. Dar Vlad a venit curios în hol și când l-a văzut pe Sorin a rămas nemișcat. S-au privit lung, ca doi străini care încearcă să-și amintească ceva uitat demult.

— Vlad… sunt tata. Știu că am greșit mult față de tine… dar vreau să repar ce se mai poate.

Vlad nu a spus nimic atunci. Dar din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Sorin a început să-l caute tot mai des. Îl lua la plimbare prin parc, îi cumpăra hamburgeri și adidași noi — lucruri pe care eu nu mi le-am permis niciodată pentru el. Îi povestea despre cum viața e grea dar trebuie să fii bărbat adevărat, despre cum el a muncit în străinătate și acum vrea să fie tată pentru Vlad.

La început am crezut că Vlad va vedea prin el. Dar băiatul meu era fascinat. Începea să vină acasă tot mai târziu, nu-mi mai povestea nimic din ce făcea cu Sorin. Într-o seară l-am întrebat:

— Vlad, tu chiar crezi că poți avea încredere în el? După tot ce ne-a făcut?

S-a uitat la mine cu dispreț:

— Tu niciodată nu ai avut bani pentru mine! Tata mă înțelege! El mă respectă!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Toți anii aceia de sacrificii păreau șterși cu buretele. M-am simțit mică, inutilă, ca o umbră care nu mai are loc în viața propriului copil.

În următoarele săptămâni, relația noastră s-a deteriorat rapid. Vlad nu mă mai asculta deloc. A început să lipsească de la școală, să mintă unde merge și cu cine stă. Am găsit într-o zi bani lipsă din portofelul meu și când l-am întrebat mi-a spus că i-a dat Sorin pentru „nevoi personale”.

Într-o seară tensionată, după ce am aflat că Vlad nu s-a dus la meditații ci la biliard cu Sorin și prietenii lui dubioși, am izbucnit:

— Nu vezi că te folosește? Nu-i pasă de tine! O să dispară iar!

Vlad a țipat:

— Tu ești geloasă! Nu vrei să fiu fericit! M-am săturat de controlul tău!

A trântit ușa camerei și nu a mai ieșit toată noaptea.

De atunci nu ne mai vorbim aproape deloc. Eu încerc să-l protejez cum pot — îi las mâncare pe masă, îi spăl hainele — dar el mă ignoră complet. Sorin vine și pleacă după bunul plac; uneori îl aud râzând cu Vlad pe hol și simt cum mă sufoc de furie și neputință.

Am încercat să vorbesc cu Sorin:

— Te rog, nu-l manipula! Lasă-l să fie copil!

El mi-a zâmbit ironic:

— Maria, ai avut 15 ani să fii mamă bună. Acum lasă-mă și pe mine să fiu tată.

Nu știu ce să fac. Mamele singure ca mine nu au manuale de supraviețuire pentru astfel de trădări. Prietenele îmi spun că Vlad va realiza într-o zi cine i-a fost alături cu adevărat. Dar dacă nu? Dacă va rămâne mereu cu resentimente față de mine?

În fiecare noapte mă întreb: unde am greșit? Oare dragostea mea nu a fost destul? Sau poate copiii au nevoie de iluzii frumoase chiar dacă sunt mincinoase?

Poate că într-o zi Vlad va înțelege totul… Dar până atunci, cum găsești puterea să ierți o trădare venită chiar din partea copilului tău?

Ce ați face voi dacă ați fi în locul meu? Cum poți repara o relație când tot ce ai oferit pare uitat?