Între datorie și trădare: Povestea unei familii dezbinate

— Nu pot să cred, Sorine! Cum ai putut să faci asta? vocea mea răsună spartă, undeva între furie și disperare, în sufrageria mică, cu miros de cafea rece și amintiri vechi. Mama stătea la masă, cu mâinile strânse în poală, privirea pierdută pe fereastră, ca și cum ar fi vrut să fugă de tot ce se întâmpla.

Sorinel, fratele meu mai mic cu doi ani, se uita la mine cu ochii umezi, dar încăpățânați. — Nu înțelegi, Maria. Nu aveam de ales. Tata avea nevoie de bani, dar și eu… Am vrut doar să… să nu mai simt că sunt mereu ultimul.

Totul a început acum un an, când tata a făcut accident vascular. Viața noastră s-a schimbat peste noapte. Eu eram deja mutată la București cu soțul și copiii, dar când am primit telefonul de la mama, am lăsat totul baltă și am venit acasă, la Bacău. Am vândut casa copilăriei și mașina noastră veche Dacia Logan, ca să putem plăti tratamentele lui tata și să-l mutăm într-un centru privat unde promiteau îngrijire bună. Sorinel a insistat să se ocupe el de tot ce ținea de bani și administrare, pentru că „el e mai aproape”.

— Maria, lasă-l pe Sorin să se ocupe, tu ai destule pe cap cu copiii și serviciul tău acolo la București, m-a convins mama atunci. Am cedat, crezând că fac ce e mai bine pentru toți.

Lunile au trecut greu. Tata era tot mai slăbit, iar eu făceam naveta cât puteam între București și Bacău. Într-o zi, am aflat întâmplător de la o vecină că tata nu mai era la centru de două săptămâni. M-am dus val-vârtej la Sorinel acasă.

— Unde e tata? am întrebat fără ocolișuri.

Sorinel a dat din umeri: — L-am adus acasă. Nu mai aveam bani să plătim centrul.

— Cum adică nu mai aveai bani? Unde sunt banii din casă și din mașină?

A evitat privirea mea. Am început să caut printre hârtii și am găsit extrasele de cont: retrageri mari, plăți la magazine electronice, transferuri către o fată pe care nu o cunoșteam. M-am prăbușit pe canapea.

— Ai luat banii tatei ca să-ți cumperi televizor și telefon nou? Și cine e Andreea?

A izbucnit: — E prietena mea! Și nu ai idee cât m-a ajutat când eram jos! Tu nu știi cum e să fii singur aici, cu toată lumea care te judecă!

Am simțit că mă sufoc. Tata era bolnav, mama epuizată, iar fratele meu… fratele meu alesese să-și cumpere fericirea pe spatele suferinței părinților noștri.

Au urmat zile de ceartă, tăceri grele și priviri aruncate pe furiș. Mama încerca să ne împace: — Suntem familie, trebuie să trecem peste asta împreună…

Dar eu nu puteam ierta. Am început să caut soluții: am vorbit cu asistența socială, am încercat să găsesc un loc la stat pentru tata. Soțul meu era tot mai distant; copiii simțeau tensiunea. La serviciu nu mai dădeam randament. Prietenele mă întrebau: — Merită să te sacrifici pentru niște oameni care nu știu să aprecieze?

Într-o seară târzie, l-am găsit pe tata privind la televizorul mic din sufragerie. M-a prins de mână cu degetele lui slabe:

— Nu te certa cu fratele tău din cauza mea… Voi sunteți tot ce am.

Am plâns atunci ca un copil. M-am simțit prinsă între datoria față de părinți și furia față de fratele meu. Într-o Românie în care bătrânii sunt adesea uitați sau abandonați, eu mă zbăteam să găsesc un echilibru între familie și propriile mele limite.

Într-o zi, Sorinel a venit la mine:

— Maria… îmi pare rău. Nu știu cum să repar ce am stricat.

L-am privit lung. — Poate că nu poți repara totul cu bani. Dar poți începe prin a fi aici pentru tata. Și pentru mama.

Au trecut luni până când rănile au început să se vindece cât de cât. Tata s-a stins liniștit într-o dimineață de toamnă, cu noi lângă el. Mama s-a mutat la mine la București; Sorinel vine uneori în vizită, dar nimic nu mai e ca înainte.

Mă întreb adesea: oare familia poate supraviețui trădării? Sau unele răni rămân mereu deschise? Voi ce ați fi făcut în locul meu?