Umbrele din ochii lui Vlad: Povestea unui început fără mamă

— Nu pot să-l văd, mamă! Nu pot! Irina își strângea palmele transpirate în poală, cu ochii roșii de plâns. Era încă în halatul acela alb de spital, iar eu, Ana, stăteam lângă ea pe marginea patului, încercând să-mi adun curajul. În salon mirosea a dezinfectant și a lapte praf, iar liniștea era spartă doar de plânsul bebelușilor din camerele alăturate.

— Irina, e copilul tău… Cum să-l lași aici? am șoptit, încercând să nu izbucnesc și eu în lacrimi. Nu-mi venea să cred că fiica mea, fata pe care am crescut-o singură după ce tatăl ei ne-a părăsit, putea să facă așa ceva.

Ea a ridicat privirea spre mine, cu o disperare pe care n-o mai văzusem niciodată în ochii ei. — Nu pot, mamă! Nu pot! Ai văzut cum arată? Toată lumea se uită la el… asistentele șușotesc… Are ceva la față… Au spus că are sindrom Down. Eu nu pot să fiu mama unui copil ca el!

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am vrut să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi. — Nu mă judeca! Nu știi ce e în capul meu! Toată lumea o să râdă de mine… De noi! Tata nici nu știe că am născut.

Am ieșit din salon cu pași grei. M-am dus la neonatologie. Asistenta m-a privit cu milă. — Sunteți bunica lui Vlad? Mi-a spus numele cu o blândețe care m-a făcut să mă simt și mai mică. Am dat din cap și am intrat.

Vlad era într-un pătuț mic, cu fața rotundă și ochii migdalați, atât de diferiți de ai Irinei sau ai mei. Avea un zâmbet slab, abia schițat, dar când m-a simțit aproape, a întins mânuța spre mine. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Am plâns acolo, lângă el, fără rușine.

— Ce o să fac cu tine, copile? am șoptit. Cum o să te iubesc dacă nici măcar mama ta nu poate?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu Irina. Refuza să-l vadă. — Mamă, nu pot! Nu vreau să-mi stric viața! Sunt prea tânără… Ce o să zică lumea? Prietenele mele nici nu știu că am născut!

Am încercat să-i explic că Vlad are nevoie de ea. — E copilul tău! Are nevoie de dragostea ta!

— Să-l ia cine vrea! Eu nu pot! a țipat ea într-o zi, trântind ușa salonului.

M-am dus acasă și am stat ore întregi privind la poza Irinei de la banchetul de clasa a XII-a. Era atât de frumoasă și plină de viață atunci… Unde greșisem? De ce nu reușisem să-i dau puterea să fie mamă?

Vecinii au început să întrebe: — Ce face Irina? A născut? De ce nu vine acasă cu copilul?

Am mințit cât am putut: — E bolnav copilul… Stă la spital… Dar zvonurile au început să circule. „Cică are ceva la cap…” „Cică e retardat…” „Săraca fată, ce păcat pe capul ei!”

Într-o seară, când am ajuns acasă după ce îl vizitasem pe Vlad la spital, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.

— Mamă, nu pot să dorm… Îl visez mereu… Mă uit la pozele cu el pe telefon și mi se face rău… Dar nu pot! Nu pot!

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. — Irina, dacă tu nu poți, atunci eu o să-l iau acasă. O să fiu eu mama lui.

A ridicat ochii spre mine: — Tu poți? O să te descurci?

— Nu știu… Dar nu pot să-l las acolo. E sânge din sângele nostru.

A doua zi am mers la Protecția Copilului. Asistenta socială m-a privit lung: — Sunteți sigură că vreți să vă asumați asta? Copiii cu sindrom Down au nevoie de mult sprijin… E greu…

— Nu pot altfel. Nu pot să-l las singur.

Am adus pe Vlad acasă după două luni. Vecinii se uitau ciudat la noi când ieșeam în parc. Unele femei își făceau cruce când îl vedeau. — Săracul copil… Ce viață o să aibă…

Irina a plecat la București după câteva luni. A spus că vrea să uite totul. N-a mai sunat decât rar. Când venea acasă de Crăciun sau Paște, evita să stea prea mult cu Vlad.

Au trecut anii greu. Vlad a început grădinița specială. Învățatoarea lui, doamna Ruxandra, mi-a spus într-o zi:

— E un copil minunat! Atât de blând și iubitor… Dar ceilalți copii îl evită uneori… Părinții lor nu vor ca ai lor să se joace cu el…

Am simțit din nou acea rușine amară care mă urmărea peste tot. De câte ori mergeam la cumpărături cu Vlad, oamenii se uitau lung sau șopteau între ei.

Într-o zi, la piață, o femeie mai în vârstă s-a apropiat:

— Dumneavoastră sunteți mama băiatului ăsta? Am dat din cap.

— Să vă dea Dumnezeu sănătate! Nu multe femei ar face ce faceți dumneavoastră…

Am simțit pentru prima dată că cineva mă vedea cu adevărat.

Irina s-a întors acasă după cinci ani. Era schimbată, mai matură, dar încă purta povara deciziei ei.

— Mamă… Crezi că o să mă ierte vreodată?

— Vlad te iubește oricum. El nu știe ce-i ura sau rușinea.

Într-o seară, l-am găsit pe Vlad desenând la masa din bucătărie. Desena o inimă mare și două siluete: una mare și una mică.

— Cine sunt aici? l-am întrebat.

— Tu și eu! a spus el zâmbind larg.

M-am prăbușit lângă el și l-am strâns tare în brațe.

Acum mă întreb mereu: Oare cât de mult ne lasăm conduși de frică și rușine? Câți copii ca Vlad sunt abandonați pentru că lumea nu poate vedea dincolo de aparențe? Voi ce ați fi făcut în locul meu sau al Irinei?