Fiica noastră nu mai e a noastră: Povestea unei mame care își pierde copilul în fața unei iubiri toxice

— Ana, te rog, măcar răspunde la telefon! Nu pot să cred că ai uitat de ziua tatălui tău! vocea mea tremura, iar degetele mi se încleștau pe mobil. Era a treia oară când sunam în acea seară. Pe fundal, televizorul bâzâia cu știri despre inflație și scumpiri, dar nimic nu părea mai apăsător decât liniștea din casă.

Soțul meu, Mihai, stătea la masă cu privirea pierdută în farfuria cu sarmale răcite. — Las-o, Maria, poate are treabă… Știi cum e cu serviciul ăsta nou al ei. Dar eu știam că nu serviciul era problema. Știam că Radu, ginerele nostru, era cel care îi controla fiecare pas.

Nu a fost mereu așa. Ana era sufletul nostru: veselă, caldă, mereu cu o vorbă bună pentru toți. Îmi amintesc cum venea acasă de la liceu și îmi povestea tot ce i se întâmpla. Îi plăcea să gătească împreună cu mine, să râdem de rețetele ratate și să visăm la vacanțe pe litoral. Dar de când l-a cunoscut pe Radu, parcă s-a tras o cortină între noi.

Prima dată când l-a adus acasă, am simțit un gol în stomac. Era politicos, dar rece. Prea sigur pe el, prea atent la fiecare gest al Anei. După ce au plecat, Mihai mi-a spus: — E băiat bun, doar că pare… posesiv. Am dat din cap, dar nu am vrut să cred că fata mea ar putea fi prinsă într-o relație toxică.

Apoi au început schimbările. Ana nu mai venea la mesele de duminică. Când o sunam, răspundea scurt: — Nu pot azi, mama, Radu are nevoie de mine. Sau: — Avem planuri. Niciodată nu era vorba despre ea. Mereu despre el.

Când am încercat să-i spun că mi-e dor de ea, mi-a răspuns iritată: — Mama, am și eu viața mea! Nu pot să fiu mereu la dispoziția voastră! Am simțit atunci că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera vreodată.

Într-o zi, am mers pe neanunțate la ei acasă. Am găsit-o pe Ana cu ochii umflați de plâns. Radu nu era acolo. Am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi: — Nu e nimic, mama. Sunt doar obosită. Am vrut să-i spun că știu cum e să fii controlată, să-ți pierzi vocea într-o relație care te sugrumă încet. Dar n-am avut curajul.

De atunci, distanța dintre noi a crescut. La Crăciun a venit doar o oră și a plecat grăbită. La Paște ne-a trimis un mesaj sec: „Sărbători fericite!” Fără emoticoane, fără inimioare ca altădată.

Anul acesta, de ziua lui Mihai, am pregătit totul ca pe vremuri: tortul preferat cu nuci și ciocolată, salata boeuf pe care Ana o decora mereu cu măsline în formă de floricele. Am pus farfurii pentru patru persoane, deși știam că nu vor veni. Când s-a făcut ora șapte și niciun semn de la ea, Mihai a oftat: — Poate ar trebui să ne obișnuim… Copiii cresc și pleacă.

Dar eu nu pot accepta asta! Nu când știu că nu plecarea e problema, ci omul lângă care trăiește. Prietenele mele spun: — Las-o să-și trăiască viața! Dar cum să stau deoparte când văd că se stinge încet?

Într-o seară am primit un mesaj de la ea: „Mama, te rog să nu mă mai suni atât de des. Radu se supără.” Am simțit cum mi se rupe inima. I-am răspuns: „Ana, orice ar fi, eu sunt aici pentru tine.” Nu mi-a mai scris nimic.

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea protectoare? Poate i-am dat prea mult din mine și acum nu știe cum să fie liberă? Sau poate dragostea mea a sufocat-o și a împins-o spre cineva care îi promite libertatea dar îi ia totul?

Mihai încearcă să mă liniștească: — O să-și dea seama singură dacă îi e bine sau nu. Dar eu văd cum Ana dispare puțin câte puțin din viața noastră și nu pot face nimic.

Într-o zi m-am întâlnit cu sora mea, Elena. Mi-a spus: — Maria, trebuie să accepți că nu poți controla viața ei. Dar eu nu vreau să controlez! Vreau doar să știu că e fericită.

Seara trecută am visat-o pe Ana micuță, alergând prin curte cu rochița ei galbenă și râzând în soare. M-am trezit plângând și m-am întrebat dacă voi mai vedea vreodată zâmbetul acela sincer pe chipul ei.

Poate că povestea mea nu e unică. Poate multe mame trec prin asta și simt aceeași neputință în fața unui zid ridicat de cineva străin. Dar doare al naibii de tare.

Acum stau în bucătărie și privesc poza noastră de familie din vacanța la Sinaia. Ana zâmbește larg între mine și Mihai. Mă întreb dacă va mai fi vreodată la fel.

Oare cât trebuie să suferi ca mamă până când copilul tău își amintește cine e cu adevărat? Sau poate trebuie doar să aștepți… și să speri că iubirea adevărată găsește mereu drumul înapoi acasă?