Casa mea, sufletul meu: Povestea unei mame între dragoste și trădare

— Nu mai pot, Gabriel! Nu mai pot să trăiesc cu tine în casă dacă tot ce faci e să mă ignori și să-mi vorbești urât! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, după ce iar venise acasă târziu, cu ochii roșii și mirosind a alcool.

El s-a uitat la mine cu un dispreț pe care nu-l recunoșteam. — Dacă nu-ți convine, du-te la azil! Oricum nu mai ai ce face aici. Casa asta ar trebui să fie a mea de mult!

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am sprijinit de masa din bucătărie, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Eu, Lidia, femeia care a muncit o viață întreagă ca să-i ofere lui Gabriel tot ce n-a avut ea niciodată?

Soțul meu, Radu, a murit când Gabriel avea doar 12 ani. Cancer la plămâni. L-am îngrijit până în ultima clipă, iar după aceea am rămas doar noi doi. Am făcut tot ce mi-a stat în putință să nu-i lipsească nimic băiatului meu. Am renunțat la concedii, la haine noi, la orice bucurie personală. Totul pentru el.

La început, Gabriel era un copil bun. Învăța bine, era politicos. Dar pe la 15 ani a început să lipsească de la școală. Am aflat că se ținea cu niște băieți din cartierul vecin, cunoscuți pentru problemele cu poliția. Am încercat să-l țin departe de ei. L-am dus la psiholog, am vorbit cu diriginta, am încercat să-i fiu prietenă. Dar el se îndepărta tot mai mult.

— Nu mă mai bate la cap! Nu vezi că nu mă interesează școala ta? Vreau să trăiesc și eu! îmi striga adesea.

Când a terminat liceul cu greu, am sperat că va merge mai departe. Dar n-a vrut nici facultate, nici muncă stabilă. A schimbat joburi ca pe șosete: curier, vânzător la second-hand, ajutor de bucătar. Nimic nu-i convenea.

Anii au trecut și eu am început să simt povara bătrâneții. Mâinile mă dor, genunchii mă lasă uneori. Dar casa asta e tot ce am. E munca mea de-o viață. E locul unde am râs și am plâns cu Radu, unde l-am crescut pe Gabriel.

Într-o zi, l-am auzit vorbind la telefon cu cineva. Nu știa că sunt acasă.

— Da, măi, trebuie să o conving să-mi dea casa pe numele meu. Dacă nu vrea, găsim noi o soluție… Oricum nu mai are mult până ajunge la azil.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am stat nemișcată în hol, ascultându-l cum râde și face planuri fără mine. Pentru prima dată în viață m-am simțit cu adevărat singură.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru relația noastră. Am încercat să vorbesc cu el:

— Gabriel, tu chiar vrei să mă trimiți la azil? Casa asta e tot ce am!

A ridicat din umeri:

— Ce vrei să faci cu ea? Oricum nu poți avea grijă singură de tine mult timp. Dă-mi-o mie și promit că te vizitez din când în când.

Lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri. M-am simțit trădată de propriul copil.

Am început să dorm prost. Mă trezeam noaptea și mă uitam la fotografiile vechi: eu și Radu la mare, Gabriel mic ținându-ne de mână pe aleea din fața blocului. Unde dispăruse băiatul acela blând?

Vecina mea, doamna Maria, m-a văzut abătută și m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Lidia, nu-i da casa! Am văzut prea multe cazuri ca al tău… Copiii iau totul și apoi uită de părinți! Dacă ajungi la azil, nu te mai caută nimeni!

Am început să mă gândesc serios la viitorul meu. Sora mea din Ploiești mi-a spus același lucru:

— Fii atentă! Fără acte semnate pe numele lui! Dacă vrei liniște, pune clauză de întreținere sau păstrează-ți dreptul de uzufruct!

Dar Gabriel insista zilnic:

— Hai mamă, semnează odată! Ce rost are să te încăpățânezi?

Într-o zi i-am spus:

— Dacă vrei casa asta atât de mult încât ai fi în stare să mă dai afară din ea… atunci poate că nu meriți nimic din ce am muncit eu!

A plecat trântind ușa. Trei zile nu l-am văzut deloc.

În liniștea aceea apăsătoare am început să mă gândesc: oare unde am greșit? Am fost prea permisivă? Prea protectoare? Sau pur și simplu lumea s-a schimbat și copiii nu mai știu ce înseamnă sacrificiul părinților?

Când s-a întors acasă era abătut.

— Mamă… scuză-mă dacă am zis prostii… Dar simt că nu am nimic al meu și mi-e frică de viitor.

L-am privit lung.

— Și eu mi-e frică de viitorul meu, Gabriel. Dar nu cred că răspunsul e să-ți iei liniștea pe spinarea mea.

Nu știu ce va fi mai departe. Poate că relația noastră nu va mai fi niciodată ca înainte. Poate că va trebui să aleg între liniștea mea și dragostea pentru copilul meu.

Dar mă întreb: oare cât poate duce o mamă? Cât trebuie să sacrifice până spune „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?