Când verișoara mea a venit să locuiască cu mine, am crezut că va fi ușor. Dar adevărul a fost altul.
— Nu mai avem lapte, Roxana! Ai uitat să iei din nou?
Vocea mea răsună în bucătăria mică, unde lumina rece de februarie abia pătrunde printre jaluzele. Roxana, cu părul ei lung și perfect aranjat, stă pe canapea cu telefonul în mână, fără să clipească.
— Lasă, iau eu mâine, zice absentă, fără să ridice ochii.
Mâine. Mereu mâine. De două luni de când s-a mutat la mine, „mâine” a devenit răspunsul la orice problemă. Când am acceptat-o în apartamentul meu de două camere din Drumul Taberei, am crezut că va fi distractiv. Să împărțim cheltuielile, să gătim împreună, să ne uităm la filme până târziu. Să fim ca două surori.
Dar realitatea s-a dovedit alta. Eu, Irina, 29 de ani, contabilă la o firmă mică, obișnuită să vânez reduceri la Mega și să-mi cumpăr haine doar de la second hand. Ea, Roxana, 24 de ani, studentă la Comunicare, obișnuită cu haine scumpe și ieșiri la cafenele fancy din centru. Diferențele dintre noi nu păreau mari la început, dar au crescut ca un zid între noi.
Prima lună a trecut repede. Am râs mult, am gătit împreună paste și am povestit nopți întregi despre familie și vise. Dar apoi au început să apară problemele. Factura la curent a venit dublă. Am găsit lumini aprinse în toate camerele și televizorul pornit chiar dacă nu era nimeni acasă.
— Roxana, trebuie să fim atente cu energia. Nu ne permitem să risipim.
— Da, da, știu… Dar nu e chiar așa grav, nu?
Am strâns din dinți. Pentru mine era grav. Pentru mine fiecare leu conta. Seara mă uitam pe aplicații să văd ce produse sunt la reducere. Îmi făceam lista de cumpărături cu grijă: pâine integrală la promoție, iaurt cu 30% reducere, legume aproape de termenul de expirare.
Într-o zi am găsit în frigider o cutie de sushi scumpă și o sticlă de prosecco.
— Cine le-a cumpărat?
— Am ieșit cu niște prieteni și am adus și acasă. Vrei?
Nu voiam. Nu-mi permiteam. Dar m-am simțit prost să refuz.
Apoi au început discuțiile despre bani.
— Roxana, luna asta ai întârziat cu partea ta de chirie.
— Îmi intră bursa săptămâna viitoare, promit că-ți dau atunci!
A trecut o săptămână. Apoi încă una. Am plătit eu totul din salariul meu mic și am renunțat la o bluză pe care o pusesem deoparte la second hand.
Sâmbătă seara am găsit-o pe Roxana în sufragerie cu trei prieteni. Râdeau tare și ascultau muzică. Eu veneam de la muncă suplimentară — făceam contabilitate pentru o vecină ca să mai câștig ceva în plus.
— Irinaaa! Hai cu noi!
Am zâmbit forțat și m-am retras în camera mea. M-am simțit invizibilă în propria casă.
A doua zi dimineață am găsit chiuveta plină de pahare murdare și resturi de chipsuri pe masă.
— Roxana, te rog frumos să faci curat după tine și prietenii tăi!
— Of, Irina, nu te mai stresa atâta! E doar o seară…
Dar pentru mine fiecare seară conta. Fiecare dimineață în care mă trezeam printre resturi străine mă făcea să mă simt tot mai străină în viața mea.
Am început să evit să stau acasă. Mă plimbam prin parc sau mergeam la bibliotecă doar ca să nu fiu acolo când Roxana aducea prieteni sau vorbea ore întregi la telefon pe speaker.
Într-o seară am cedat.
— Roxana, nu mai pot! Nu mai pot să plătesc totul singură! Nu mai pot să fac curat după toți! Nu mai pot să mă simt ca o chiriașă în propria casă!
A tăcut pentru prima dată. S-a uitat la mine lung.
— Irina… Nu mi-am dat seama că te deranjează atât de tare…
— Pentru tine poate nu contează banii sau liniștea… Dar pentru mine contează fiecare leu și fiecare oră de somn!
A doua zi mi-a lăsat banii pe masă și a plecat la ai ei pentru weekend. Am rămas singură în apartament și am plâns ore întregi. M-am simțit vinovată că am ridicat tonul. M-am simțit vinovată că nu pot fi mai relaxată. M-am simțit vinovată că nu pot fi ca ea.
Când s-a întors, lucrurile s-au schimbat puțin — dar nu destul. A început să-și plătească partea la timp, dar atmosfera era rece. Ne evitam privirile. Nu mai povesteam nopți întregi. Nu mai râdeam împreună.
După încă o lună mi-a spus că s-a hotărât să se mute cu niște colegi de facultate.
— Poate e mai bine așa…
Am dat din cap și am simțit un nod în gât. Când a plecat cu valiza după ea, apartamentul a devenit brusc prea mare și prea gol.
Acum stau singură din nou. Plătesc facturile greu, dar măcar știu că sunt doar ale mele. Merg la second hand fără rușine și mă bucur de liniște.
M-am întrebat mult timp dacă am greșit undeva sau dacă pur și simplu unele relații nu rezistă sub același acoperiș.
Oare cât putem sacrifica pentru familie înainte să ne pierdem pe noi? Voi ce ați fi făcut în locul meu?