Casa noastră, numele lor: O poveste despre încredere, teamă și familie

— Ioana, trebuie să vorbim. Acum.

Vocea lui Mihai răsuna grav din bucătărie, unde aburii cafelei se ridicau leneși spre tavan. Era o dimineață obișnuită de sâmbătă, dar tonul lui mi-a strâns stomacul ca într-o menghină. Am lăsat cana pe masă și m-am uitat la el. Avea privirea aceea pe care o avea doar când urma să spună ceva important sau greu de digerat.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încercând să-mi ascund neliniștea.

— M-am gândit mult… Cred că ar fi bine să trecem casa pe numele copiilor. Să fie a lor, să nu avem probleme mai târziu.

Am simțit cum mi se taie respirația. Casa noastră. Singurul loc unde m-am simțit în siguranță după ani de nesiguranță, după divorțul lui Mihai de Irina și toate bârfele din sat despre „femeia care i-a furat bărbatul”.

— De ce acum? am reușit să șoptesc.

Mihai a oftat și s-a așezat la masă, evitându-mi privirea.

— Am văzut ce s-a întâmplat cu sora mea când a murit soțul ei. Copiii lor au rămas pe drumuri pentru că totul era pe numele lui. Nu vreau să pățim la fel. Și… știi că am mai trecut printr-un divorț. Nu vreau ca fetele să sufere dacă se întâmplă ceva cu noi.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls covorul de sub picioare. Fetele noastre, Ana și Maria, aveau 16 și 14 ani. Erau încă niște copii, visătoare și naive. Cum să le dăm lor responsabilitatea asta? Și dacă Mihai plănuia ceva? Dacă voia să mă lase fără nimic, așa cum făcuse cu Irina?

— Nu ai încredere în mine? am întrebat cu voce tremurată.

— Nu e vorba de încredere, Ioana! E vorba de siguranța copiilor noștri!

Dar eu știam că nu era doar atât. Întotdeauna fusese o umbră între noi, umbra trecutului lui Mihai și a temerilor mele că istoria s-ar putea repeta. Când ne-am cunoscut, eram tânără și îndrăgostită, gata să lupt cu toată lumea pentru el. Dar anii trecuseră, iar cicatricile nu se vindecaseră niciodată complet.

În zilele următoare, discuția despre casă a devenit subiectul principal al fiecărei cine. Ana și Maria au început să simtă tensiunea dintre noi.

— Ce se întâmplă cu voi? a întrebat Ana într-o seară, după ce Mihai ieșise trântind ușa.

Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile mi-au umplut ochii.

— Tata vrea să vă dea vouă casa… Nu știu dacă e bine sau nu.

Maria s-a uitat la mine speriată.

— Dar noi nu știm nimic despre acte! Dacă facem vreo greșeală?

— Nu trebuie să vă faceți griji… încă nu s-a hotărât nimic, am încercat eu să le liniștesc.

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la Irina, fosta lui Mihai, la fata lor din prima căsnicie, Andreea, pe care o vedeam rar, dar care mereu părea tristă și retrasă. Oare Mihai voia să repare ceva din trecutul lui? Sau voia doar să se asigure că nu voi avea niciodată puterea de a-l răni cum fusese el rănit?

A doua zi am mers la mama mea. Ea m-a privit lung și mi-a spus:

— Ioana, tu știi cel mai bine ce fel de om e Mihai. Dar nu uita: casa e mai mult decât niște cărămizi. E locul unde ai crescut copiii, unde ai plâns și ai râs. Nu lăsa frica să-ți ia liniștea.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, când Mihai s-a întors acasă, i-am spus:

— Vreau să mergem împreună la notar. Să vedem exact ce presupune asta. Și vreau ca fetele să fie prezente la discuție.

A acceptat fără ezitare. La notar am aflat că dacă trecem casa pe numele fetelor, noi doi nu vom mai avea niciun drept asupra ei fără acordul lor. Am văzut o umbră de regret în ochii lui Mihai, dar a rămas ferm pe poziție.

— E pentru binele lor, a spus el.

După întâlnire, Ana a venit la mine:

— Mamă, eu nu vreau casa acum. Vreau doar să fim toți împreună ca înainte.

Maria a dat din cap aprobator.

— Ne e frică să nu vă certați din cauza noastră…

Atunci am realizat cât de mult îi afectase pe copii conflictul nostru. Casa devenise un simbol al fricii mele de abandon și al vinovăției lui Mihai față de trecut.

În următoarele luni am încercat să vorbim mai mult despre sentimentele noastre decât despre acte și proprietăți. Am mers la consiliere de familie. Am aflat că uneori dorința de siguranță ascunde răni vechi care nu s-au vindecat niciodată.

Nu am trecut casa pe numele fetelor. Am decis să facem un testament clar și echitabil pentru toți copiii lui Mihai — inclusiv Andreea — ca nimeni să nu se simtă exclus sau nedreptățit.

Acum privesc casa noastră altfel: nu ca pe o fortăreață împotriva trădării, ci ca pe un loc unde putem construi încrederea zi de zi.

Mă întreb adesea: câți dintre noi nu ne lăsăm conduși de frică atunci când vine vorba de familie? Oare cât de mult contează o casă dacă pierdem liniștea sufletului?