Când soacra a venit să locuiască cu noi: Lupta pentru liniște în propria casă

— Nu așa se face ciorba de perișoare, Ilinca! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau dați pe răzătoarea mică!
Vocea Vioricăi răsuna în bucătăria noastră mică, iar eu, cu mâinile tremurânde, încercam să-mi maschez iritarea. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica felul de a găti. M-am întors spre ea, încercând să zâmbesc:
— Așa îi place lui Radu, mamă.
Ea a oftat teatral și a dat ochii peste cap.
— Radu e băiatul meu, știu eu ce-i place.

Așa a început totul. Într-o seară friguroasă de noiembrie, când ploaia bătea în geamuri și Radu m-a rugat să o primim pe mama lui la noi pentru câteva luni. Fusese dată afară din apartamentul social unde stătea și nu avea unde să meargă. Am acceptat fără să clipesc. Îmi spuneam că familia e familie și că nu poți întoarce spatele unui om la necaz. Dar nu mi-am imaginat niciodată cât de greu avea să fie.

Primele zile au fost suportabile. Viorica era tăcută, stătea mai mult în camera ei și ieșea doar la masă. Dar încet-încet, a început să-și lase amprenta peste tot: pernele decorative au dispărut de pe canapea („adună praf!”), prosoapele din baie au fost schimbate cu unele vechi aduse de ea („astea absorb mai bine!”), iar la televizor nu mai vedeam decât știrile de la ora cinci și serialele turcești preferate ale Vioricăi.

Cel mai greu mi-a fost când a început să se bage între mine și Radu. Seara, când voiam să stăm împreună la un film, apărea mereu cu o poveste despre vecina de la etaj sau cu vreo listă de cumpărături pentru a doua zi. Îl chema pe Radu în bucătărie „să repare robinetul” sau „să mute dulapul”, iar eu rămâneam singură pe canapea, cu ochii în gol.

Într-o seară, după ce am adormit târziu, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon în șoaptă:
— Nu știu ce-i cu fata asta… Nu gătește ca lumea, nu face curat cum trebuie… Săracul Radu, nu știu ce vede la ea.

M-am simțit mică, umilită și furioasă. Am vrut să mă ridic și să-i spun că nu e casa ei, că eu sunt stăpâna aici. Dar m-am oprit. Nu voiam scandal. Am încercat să vorbesc cu Radu:
— Radu, mama ta mă face să mă simt ca o străină în propria casă…
El a oftat și mi-a spus:
— Ilinca, are nevoie de noi acum. Hai să avem răbdare.

Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi. Într-o dimineață, am găsit dulapul meu de haine răscolit. Câteva bluze dispăruseră. Am găsit una dintre ele pe Viorica.
— Mamă, bluza asta e a mea…
Ea s-a uitat la mine cu o privire rece:
— Era aruncată pe scaun. Am zis că nu-ți mai trebuie.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.
— Viorica, te rog frumos să nu mai umbli prin lucrurile mele!
A tăcut câteva secunde, apoi a izbucnit:
— În casa asta nu e ordine! Dacă nu fac eu curat, nimeni nu face!

În seara aceea am plâns în baie, cu apa curgând peste obraji ca să nu mă audă nimeni. M-am întrebat dacă greșisem undeva, dacă eram prea slabă sau prea bună. Am început să evit casa; rămâneam peste program la birou sau ieșeam cu prietenele doar ca să nu o văd.

Radu devenea tot mai absent. Îl simțeam prins între două lumi: cea a copilului care vrea să-și protejeze mama și cea a bărbatului care ar trebui să-și apere soția. Într-o seară, după ce Viorica a făcut o criză că „nu i-am spălat corect perdelele”, Radu a ridicat vocea la mine pentru prima dată:
— Ilinca, nu poți fi puțin mai tolerantă? E mama!

Atunci am simțit că ceva s-a rupt între noi.

Au urmat zile tensionate. Viorica părea mulțumită de noul echilibru: eu retrasă, Radu tăcut și ea stăpână peste tot. Într-o duminică dimineață, când am vrut să fac cafeaua, am găsit toate cănile mele preferate aruncate într-o pungă la gunoi.
— Sunt urâte și ciobite! Am adus eu unele noi!

Am izbucnit:
— Nu poți arunca lucrurile mele fără să mă întrebi!
Ea s-a uitat la mine cu dispreț:
— Dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

Atunci am simțit că explodez.
— Nu! Tu ești musafir aici! Eu și Radu locuim aici! Ai uitat?
Radu a intrat fix atunci în bucătărie. Ne-a privit pe amândouă și a spus:
— Ajunge! Trebuie să discutăm serios.

A urmat o discuție lungă și grea. Pentru prima dată, Radu i-a spus mamei lui că trebuie să respecte regulile casei noastre sau să-și caute alt loc unde să stea. Viorica s-a supărat rău; a plâns, ne-a acuzat că suntem nerecunoscători și că „nu știm ce înseamnă familia”.

După câteva zile tensionate, Viorica a început să-și caute chirie. Când a plecat, casa părea din nou a noastră — dar liniștea era alta: grea, apăsătoare.

M-am întrebat mult timp dacă am făcut bine sau rău. Dacă puteam fi mai răbdătoare sau dacă trebuia să pun limite mai devreme. Dar oare cât trebuie să sacrifici din tine pentru familie? Și unde tragi linia între ajutor și pierderea propriei identități?

Poate că fiecare familie are nevoie de propriile reguli — dar cine le stabilește? Și cât de mult suntem dispuși să ne pierdem liniștea pentru cei dragi?