Soțul meu nu iese niciodată din casă: Povara unei iubiri captive

— Irina, unde te duci? vocea lui Vlad răsună din sufragerie, cu o notă de panică pe care am ajuns s-o cunosc prea bine.

— La magazin, Vlad. Nu mai avem lapte, răspund, încercând să-mi ascund iritarea. Îmi trag repede geaca peste pijamaua pe care încă o port la ora prânzului. Înainte să apuc să ies, îl aud din nou:

— Nu poți să mai stai puțin? Poate comandăm ceva online…

Mă opresc în ușă, cu mâna pe clanță. Îl privesc. E același bărbat frumos de care m-am îndrăgostit la facultate, dar ochii lui sunt acum mereu tulburi, ca și cum ar privi lumea printr-un geam murdar. De trei ani, Vlad nu a mai ieșit din casă. La început a fost pandemia, apoi anxietatea lui s-a transformat într-un zid invizibil între noi și restul lumii.

Casa noastră e mare, luminoasă, cu mobilă scumpă și tablouri alese de mama lui Vlad. Ne-au dăruit-o după nuntă, ca să nu ducem lipsă de nimic. Dar luxul nu ține loc de aer proaspăt sau de liniște sufletească. Când părinții lui au decis să se mute în Italia, am rămas doar noi doi și pereții tot mai reci.

La început am crezut că e doar o fază. Vlad era mereu vesel, plin de planuri. Dar după ce a renunțat la jobul lui de la bancă și a început să lucreze de acasă, ceva s-a schimbat. Zilele au început să semene una cu alta: el în fața laptopului, eu făcând ture între bucătărie și dormitor, încercând să nu-l deranjez prea mult.

— Irina, hai să mâncăm împreună! mă strigă el aproape zilnic la prânz.

Uneori mă simt ca o umbră în propria mea viață. Nu pot invita prieteni la noi — Vlad se panichează dacă aude soneria. Nu pot merge la teatru sau la film — el nu vrea să rămână singur nici măcar o oră. Am renunțat la jobul meu de la librărie pentru că el avea nevoie de mine „să-l ajut cu anxietatea”.

Într-o seară, după ce am spălat vasele, m-am așezat lângă el pe canapea. Se uita absent la un serial pe care îl văzusem deja de trei ori.

— Vlad, nu crezi că ar trebui să vorbim cu cineva? Un psiholog… Poate te-ar ajuta.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Nu vreau să știe nimeni că sunt slab. Tata m-ar desființa dacă ar afla.

Mi-am mușcat buza ca să nu plâng. Tatăl lui Vlad e genul de bărbat care nu acceptă slăbiciuni — nici la el, nici la fiul lui. Când l-am sunat să-i spun că Vlad nu se simte bine, mi-a spus doar:

— Lasă-l să-și revină singur! E bărbat!

Dar Vlad nu-și revine. În fiecare zi pare mai mic în propriul corp. Eu devin tot mai obosită și mai frustrată. Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit când am ales să rămân.

Într-o dimineață, am primit un mesaj de la Ana, cea mai bună prietenă a mea:

„Hai la cafea! Mi-e dor de tine.”

Am ezitat mult înainte să-i răspund. Știam că Vlad va face o criză dacă lipsesc mai mult de o oră. Dar mi-era dor să fiu altcineva decât „soția lui Vlad”. Am ieșit tiptil din casă, cu inima bătându-mi nebunește.

La cafenea, Ana m-a privit lung:

— Irina, tu nu mai ești tu! Ce se întâmplă?

Am izbucnit în plâns. I-am povestit tot: despre izolare, despre frica lui Vlad, despre cum mă simt captivă în propria viață.

— Nu poți trăi așa! Trebuie să faci ceva pentru tine! mi-a spus ea hotărât.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Când m-am întors acasă, Vlad era agitat:

— Unde ai fost? De ce nu mi-ai răspuns la telefon?

— Am avut nevoie de o pauză… Am nevoie de aer!

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut speriat că m-ar putea pierde.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate visele mele abandonate: voiam să scriu o carte, să călătoresc, să am copii… Dar cum să aduci un copil într-o casă unde nici adulții nu pot respira?

A doua zi i-am spus lui Vlad că vreau să merg la terapie — singură. S-a uitat la mine ca și cum l-aș fi trădat.

— Dacă pleci și tu… eu ce fac?

— Vlad, eu nu mai pot trăi doar pentru tine! Și eu exist!

Au urmat zile grele: tăceri apăsătoare, reproșuri șoptite, lacrimi ascunse în baie. Dar am mers la terapie. Am început să-mi recuperez bucățile pierdute din mine.

Vlad încă nu iese din casă. Uneori vine lângă mine și mă întreabă:

— Oare o să fiu vreodată normal?

Nu știu ce să-i răspund. Îl iubesc, dar nu vreau să mă pierd pe mine însămi.

Mă uit pe fereastră la oamenii care trec grăbiți pe stradă și mă întreb: câți dintre noi trăim cu adevărat și câți doar supraviețuim din obligație sau frică?

Poate că iubirea adevărată începe atunci când ai curajul să spui: „Și eu contez.” Voi ce ați face în locul meu? Ați rămâne sau ați pleca?