Trei luni de tăcere: Vacanța care a rupt liniștea familiei mele

— Nu pot să cred că ați făcut asta! a izbucnit Eva, mama soacră, cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu și Vlad stăteam în pragul ușii, încărcați cu bagaje și cu zâmbetul vinovat pe buze. — Să plecați în vacanță când casa mea are nevoie de renovare? Voi chiar nu vă gândiți la nimeni altcineva decât la voi?

Mi-am simțit obrajii arzând. Vlad a încercat să spună ceva, dar Eva deja se întorsese cu spatele, trântind ușa bucătăriei. Am rămas în hol, cu valizele lângă noi și cu un nod în gât. Era pentru prima dată după mulți ani când ne permiteam o vacanță adevărată, doar noi doi, fără griji, fără obligații. Dar prețul părea să fie liniștea familiei.

Totul a început cu două luni înainte, într-o seară ploioasă de aprilie. Vlad venise acasă obosit, iar eu mă uitam la pozele cu plaje din Grecia pe telefon. — Ce-ar fi să plecăm și noi undeva vara asta? am întrebat timid. Vlad a oftat adânc. — Știi că mama vrea să schimbăm gresia și faianța la ea în bucătărie… iar ea nu are bani puși deoparte. Mereu spune că se descurcă, dar apoi ne cere ajutorul.

Am tăcut o clipă, gândindu-mă la câte sacrificii făcusem deja pentru familia lui Vlad. De fiecare dată când Eva avea nevoie de ceva — fie că era vorba de zugrăvit, de schimbat mobila sau de reparat acoperișul — noi eram primii pe listă. Salariile noastre abia ne ajungeau pentru rate și cheltuieli, dar găseam mereu o cale să o ajutăm. De data asta însă, simțeam că nu mai pot.

— Vlad, avem nevoie de vacanța asta. Nu am mai ieșit nicăieri de ani de zile. Vreau să simt că trăiesc și eu, nu doar că muncesc pentru alții.

Vlad m-a privit lung, apoi a zâmbit trist. — Ai dreptate. O să-i spunem că anul ăsta nu putem.

Când i-am dat vestea Evei, reacția ei a fost explozivă. — Cum adică nu puteți? Voi nu știți cât mă chinui singură! Dacă nu vă pasă de mine, atunci să nu mai veniți pe la mine!

De atunci, tăcerea s-a așternut între noi ca o pătură grea. Eva nu ne-a mai sunat, nu a răspuns la mesaje și nici nu a venit la ziua fiului nostru cel mic, Rareș. La început am sperat că îi va trece supărarea, dar zilele s-au transformat în săptămâni și apoi în luni.

Vacanța noastră în Grecia a fost frumoasă, dar umbrită de sentimentul de vinovăție care mă urmărea ca o umbră. În fiecare seară, când stăteam pe balconul hotelului și priveam marea, mă întrebam dacă am făcut bine. Vlad încerca să mă liniștească:

— Nu putem trăi doar pentru alții, Ana. Și noi avem dreptul la fericire.

Dar vocea Evei îmi răsuna mereu în minte: „Voi chiar nu vă gândiți la nimeni altcineva decât la voi?”

Când ne-am întors acasă, am găsit cutia poștală plină cu scrisori de la Eva — facturi neplătite pe care le pusese pe numele nostru „ca să vedeți și voi cum e”. Am simțit cum furia și neputința mă sufocau. Vlad a încercat să o sune, dar ea i-a închis telefonul în nas.

Într-o duminică după-amiază, am decis să mergem la ea acasă fără să anunțăm. Am bătut la ușă minute bune până când Eva a deschis, privind prin vizor ca și cum am fi fost niște străini.

— Ce vreți? a întrebat rece.

— Să vorbim, mamă… Nu putem continua așa.

Eva s-a dat la o parte fără un cuvânt. În sufragerie mirosea a vopsea proaspătă — semn că totuși găsise pe cineva să-i zugrăvească pereții.

— Mamă, știu că te-am supărat… dar și noi avem nevoie de timp pentru noi. Nu putem mereu să fim doar sprijinul tău financiar.

Eva s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Eu am rămas singură după ce a murit taică-tu’ lui Vlad. Voi sunteți tot ce am… Dar dacă nici pe voi nu mă pot baza…

Am simțit cum mi se rupe inima. Vlad s-a apropiat de ea și i-a luat mâna:

— Mamă, te iubim… Dar trebuie să înțelegi că și noi avem nevoie de viața noastră.

A urmat o tăcere grea. Eva s-a ridicat încet și a ieșit din cameră. Am rămas singuri cu gândurile noastre.

Au trecut trei luni de atunci și relația noastră cu Eva e încă rece. Rareș mă întreabă mereu de ce bunica nu mai vine pe la noi. Eu îi spun că e ocupată, dar adevărul e că nu știu dacă vreodată lucrurile vor mai fi ca înainte.

În fiecare seară mă întreb: Oare am făcut bine? Merită să-ți pui fericirea pe pauză pentru liniștea altora? Sau e timpul să învățăm să spunem „nu”, chiar dacă doare?