Mărturisirea care mi-a schimbat viața: între două lumi, între două iubiri

— Nu mai pot, Ilinca, nu mai pot! a izbucnit mama soacră, cu ochii înroșiți de plâns, în timp ce eu încercam să pun masa pentru cină. Farfuria mi-a scăpat din mână și s-a spart în bucăți pe gresia din bucătăria noastră mică din cartierul Titan. Am rămas nemișcată, cu inima bătându-mi nebunește în piept. Nu era prima dată când o vedeam plângând, dar niciodată nu fusese atât de sfâșiată.

— Ce s-a întâmplat, doamnă Mariana? am întrebat, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Era mama lui Vlad, soțul meu, și locuia cu noi de când tata socru murise acum doi ani. Relația noastră fusese mereu una distantă, politicos-rece, dar niciodată nu m-a implicat în problemele ei personale.

A venit lângă mine, s-a așezat pe scaunul din colț și și-a acoperit fața cu palmele. Am simțit un val de compasiune, dar și o teamă surdă. Ceva grav urma să se întâmple.

— Ilinca, trebuie să-ți spun ceva… Nu mai pot ține în mine. Am nevoie de ajutorul tău. Am nevoie să mă asculți ca pe o fiică, nu ca pe o noră.

M-am așezat lângă ea, cu mâinile strânse în poală. În minte mi se derulau toate certurile mici dintre noi, toate momentele în care am simțit că nu sunt suficient de bună pentru Vlad sau pentru familia lui.

— Acum douăzeci de ani… am făcut o greșeală. O greșeală mare. L-am iubit pe altcineva. Nu pe tatăl lui Vlad. Pe altcineva… și Vlad nu e fiul lui Mihai.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Am rămas fără aer. Vlad nu era fiul tatălui său? Cum era posibil? Cum să-i spun așa ceva bărbatului meu? Cum să port eu povara acestei confesiuni?

— De ce îmi spui mie asta? am șoptit, aproape fără glas.

— Pentru că nu mai pot trăi cu minciuna. Pentru că tu ești singura care poate să-l ajute pe Vlad să înțeleagă… dacă vreodată va afla. Și pentru că simt că mă sufoc. Nu mai pot dormi noaptea, Ilinca! Nu mai pot!

Am privit-o cum tremura toată. O femeie altfel puternică, mereu cu spatele drept și privirea severă, acum era doar o umbră a ei însăși. M-am ridicat și am început să strâng cioburile de pe jos, încercând să-mi adun gândurile.

În zilele următoare, am început să o privesc altfel pe Mariana. O vedeam cum se uită la Vlad cu ochii umezi, cum îl mângâie pe cap când crede că nu vede nimeni, cum oftează adânc când rămâne singură la fereastră. M-am întrebat de zeci de ori dacă ar trebui să-i spun lui Vlad adevărul sau să păstrez secretul. M-am întrebat dacă Mariana chiar vrea ca el să afle sau doar vrea să se elibereze ea însăși de povară.

Într-o seară, după ce Vlad a venit obosit de la serviciu — lucra la IT într-o firmă mică din Pipera — am încercat să-l privesc ca pe un străin. Să-i caut asemănări cu Mihai sau cu Mariana. Să văd dacă există vreo urmă a acelui bărbat misterios despre care nu știam nimic.

— Ce ai pățit? m-a întrebat Vlad, văzându-mă absentă.

— Nimic… doar sunt obosită, am mințit eu.

Dar minciuna mă apăsa tot mai tare. Începusem să mă port ciudat cu toată lumea: cu fiica noastră, Ana, care avea doar șase ani și mă întreba mereu de ce bunica plânge atât de des; cu colegii de la școală (sunt profesoară de română la un liceu din București), care au început să mă întrebe dacă sunt bolnavă; chiar și cu mama mea, care a simțit că ceva nu e în regulă.

Într-o duminică dimineață, Mariana a venit la mine în bucătărie și mi-a spus:

— Ilinca, trebuie să iei o decizie. Ori îi spui tu lui Vlad, ori îi spun eu. Dar nu mai pot trăi așa.

Am simțit că mă sufoc. Cum puteam eu să-i distrug lumea bărbatului pe care îl iubeam? Cum puteam eu să-i spun că tot ce a știut despre el însuși e o minciună? Dar dacă ar fi aflat din altă parte? Dacă ar fi fost prea târziu?

Am început să mă cert cu Mariana aproape zilnic. Ea voia eliberare, eu voiam liniște. Ea voia adevăr, eu voiam pace. Vlad simțea tensiunea dintre noi și devenea tot mai distant.

Într-o seară, după ce Ana a adormit, am ieșit pe balcon și l-am găsit pe Vlad fumând — lucru rar pentru el.

— Ilinca… ce se întâmplă cu voi două? Parcă sunteți două străine care trăiesc sub același acoperiș.

M-am uitat la el și am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi.

— Vlad… dacă ai afla ceva care ți-ar schimba viața pentru totdeauna… ai vrea să știi?

S-a uitat la mine lung, apoi a dat din cap încet:

— Cred că da… dar depinde ce anume.

Am simțit că nu pot încă. Cuvintele mi s-au blocat în gât.

— Poate uneori e mai bine să nu știm totul… am spus eu încet.

El a stins țigara și m-a luat în brațe fără să spună nimic.

De atunci au trecut trei luni. Mariana încă mă privește rugător în fiecare dimineață la cafea. Eu încă port secretul ca pe o povară grea. Nu știu dacă voi avea vreodată curajul să-i spun lui Vlad adevărul sau dacă Mariana va găsi puterea s-o facă ea însăși.

Dar mă întreb mereu: câte secrete poate duce o familie fără să se destrame? Și cine are dreptul să decidă când adevărul trebuie spus?