Între două lumi: Povestea mea despre credință, familie și supraviețuire sub același acoperiș

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să trăiesc așa! — vocea mea a răsunat în bucătăria mică, cu pereții galbeni, unde aburii de la ciorba de perișoare se amestecau cu mirosul de cafea arsă. Soțul meu, Vlad, s-a uitat la mine cu ochii lui verzi, obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite. Dar nu a spus nimic. Nici el nu mai putea.

Totul a început când ne-am mutat la părinții lui Vlad, în apartamentul lor din Drumul Taberei. Era singura soluție după ce pierdusem serviciul și nu ne mai permiteam chiria. „E doar pentru câteva luni”, mi-a spus Vlad atunci, strângându-mă în brațe. Dar lunile s-au transformat în ani, iar eu am început să mă simt ca o musafiră nedorită în propria viață.

Soacra mea, doamna Mariana, era genul de femeie care știa totul despre toți. „Nu pune sare peste carne înainte să fiarbă! Așa face mama ta?” sau „Nu lăsa copilul să stea desculț pe gresie, răcește!” — fiecare zi era o lecție nesfârșită despre cum nu sunt niciodată suficient de bună. Mă simțeam ca o fetiță certată la școală, nu ca o femeie matură cu un copil de crescut.

Cel mai greu era seara, când toți se adunau la masă. Tata-socru, domnul Ion, tăcea și mânca repede, iar Vlad încerca să schimbe subiectul ori de câte ori soacra începea să mă critice. Dar eu simțeam cum mă sufoc. Îmi venea să țip, să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu mă poate găsi.

Într-o seară, după ce am spălat vasele și am adormit-o pe Mara, fetița noastră, m-am prăbușit pe pat și am început să plâng. M-am rugat atunci pentru prima dată după mult timp: „Doamne, dă-mi putere să nu cedez!” Nu știu dacă m-a auzit cineva, dar a doua zi am simțit că trebuie să fac ceva. Nu puteam continua așa.

Am început să merg la biserică duminica dimineața. Era singurul loc unde simțeam că pot respira. Preotul vorbea despre răbdare și iertare, despre cum Dumnezeu ne pune la încercare ca să ne întărim sufletul. M-am agățat de aceste cuvinte ca de o funie aruncată unui om care se îneacă.

Într-o zi, după ce Mara a vărsat laptele pe covorul din sufragerie și soacra a început să țipe la mine, am simțit că explodez. Am luat-o pe Mara în brațe și am ieșit afară fără să spun nimic. Am mers în parc și m-am așezat pe o bancă. O bătrână s-a uitat la mine și mi-a spus: „Draga mea, nu lăsa pe nimeni să-ți fure liniștea. Roagă-te și ai răbdare.” Am zâmbit amar — oare toată lumea știa că sufăr?

Când m-am întors acasă, Vlad m-a luat deoparte:
— Ilinca, știu că e greu… Dar nu avem unde merge acum. Te rog, mai ai puțină răbdare.
— Nu e vorba doar de mine! Mara crește într-o casă plină de tensiune! Nu vezi că nici tu nu mai ești tu?
— Știu… Dar ce putem face?

Am început să vorbim mai mult despre noi doi. Seara, după ce toți adormeau, stăteam în bucătăria mică și beam ceai. Ne spuneam visele, fricile, speranțele. Am decis împreună că trebuie să punem limite.

A doua zi dimineață, când soacra a început din nou cu observațiile ei:
— Ilinca, iar ai pus prea mult ulei la omletă!
M-am uitat la ea calm:
— Mulțumesc pentru sfat, doamnă Mariana. Dar așa îmi place mie.
A rămas surprinsă. Pentru prima dată nu m-am scuzat.

Au urmat luni grele. Au fost certuri, lacrimi, uși trântite. Dar încet-încet am învățat să spun „nu”, să cer ajutor când simt că mă prăbușesc. Am început să mă rog împreună cu Mara înainte de culcare. Am găsit pacea în lucruri mici: o carte bună citită pe ascuns, o plimbare scurtă cu Vlad prin cartier, un zâmbet sincer de la fiica mea.

Într-o zi, soacra m-a găsit rugându-mă în dormitor.
— Ce faci acolo?
— Mă rog… pentru liniște.
A tăcut o clipă.
— Și eu mă rog uneori… pentru răbdare cu voi.
Am zâmbit amândouă timid. Poate era un început.

Au trecut trei ani până când am reușit să ne mutăm la casa noastră mică din Chiajna. Când am plecat din apartamentul socrilor, doamna Mariana m-a îmbrățișat stângaci:
— Să ai grijă de Vlad și de Mara… Și să nu uiți că aici ai mereu o casă.
Am plâns amândouă atunci.

Acum privesc în urmă și mă întreb: dacă n-aș fi avut credință și răbdare, aș fi reușit să trec peste toate? Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Voi ce ați fi făcut în locul meu?