Tăcerea care doare: Povestea unei mame și a fiicei ei în fața trădării

— Nu pot să cred că a făcut asta, mama! Cum să mă lase așa, fără niciun cuvânt? Ilinca tremura pe canapea, cu ochii roșii și obrajii umezi. Mă uitam la ea, încercând să-mi ascund propria durere. Telefonul meu încă vibra pe masă, cu acel ultim mesaj de la Cătălin: „Nu mai pot. Îmi pare rău. Am nevoie de altceva.” Atât. După douăzeci de ani împreună, douăzeci de ani în care am crescut-o pe Ilinca, am construit o casă și am crezut că suntem o familie adevărată.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu aveam voie să mă prăbușesc. Nu acum, când fiica mea avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Dar în mintea mea răsuna aceeași întrebare: „De ce? Ce-am făcut greșit?”

— Ilinca, știu că doare… Dar trebuie să fim puternice. Pentru noi două.

Ea s-a uitat la mine cu ochii mari, plini de teamă și neîncredere.

— Tu cum poți să fii atât de calmă? Tata te-a lăsat printr-un mesaj! Cum poți?

Nu eram calmă. În fiecare clipă simțeam că mă sfărâm pe dinăuntru. Dar trebuia să-i dau un exemplu. Să-i arăt că nu suntem definite de bărbații care ne-au părăsit.

— Nu sunt calmă, Ilinca. Dar știu că dacă ne lăsăm doborâte acum, nu mai avem nicio șansă să ne ridicăm. Trebuie să ne ajutăm una pe alta. Vrei să mergem la o plimbare?

A dat din cap încet, iar eu am luat-o de mână. Am ieșit pe stradă, printre blocurile gri din cartierul nostru din București. Aerul rece ne-a tăiat obrajii, dar măcar ne-a trezit din amorțeală.

— Mama, tu crezi că o să mai pot iubi vreodată? a întrebat ea, cu vocea stinsă.

— Da, Ilinca. Dar nu acum. Acum trebuie să ne iubim pe noi înșine.

Am simțit cum îmi curg lacrimile pe sub fular. Nici eu nu știam dacă voi mai putea iubi vreodată. După douăzeci de ani de compromisuri, de planuri făcute împreună cu Cătălin, totul părea lipsit de sens.

Când ne-am întors acasă, am găsit pe masă o scrisoare de la mama mea, bunica Ilincăi. O scrisoare scrisă cu mâna tremurândă: „Dragele mele, știu că treceți printr-o perioadă grea. Și eu am trecut prin asta când eram tânără. Nu lăsați durerea să vă schimbe inimile. Sunteți mai puternice decât credeți.”

Am citit cu voce tare, iar Ilinca m-a îmbrățișat strâns.

— Mama, tu ai avut vreodată impresia că nu mai ai pentru ce să trăiești?

— Da, copilul meu. Dar tu ai fost mereu motivul meu să merg mai departe.

În zilele care au urmat, am încercat să ne ținem ocupate. Am gătit împreună, am făcut curat prin casă și am început să sortăm lucrurile lui Cătălin. Fiecare obiect era o rană deschisă: cămașa lui preferată, parfumul pe care îl folosea doar la ocazii speciale, poza noastră de la mare din 2007.

— Aruncăm tot? a întrebat Ilinca într-o zi.

— Nu trebuie să aruncăm nimic dacă nu suntem pregătite. Putem pune lucrurile într-o cutie și le ducem la debara.

Am făcut asta împreună, în tăcere. Fiecare gest era o formă de terapie mută.

Într-o seară, am primit un telefon de la sora mea, Mariana.

— Ce faci, Sorina? Am auzit ce s-a întâmplat… Vrei să vii la mine câteva zile?

— Nu pot s-o las pe Ilinca singură…

— Adu-o și pe ea! Poate schimbarea vă face bine.

Am acceptat. La țară, la casa Marianei din Prahova, am simțit pentru prima dată liniște după mult timp. Ilinca s-a jucat cu verii ei mici și a zâmbit timid pentru prima dată după despărțire.

Într-o seară, stând pe prispă cu Mariana și privind stelele, am izbucnit:

— De ce ni se întâmplă nouă asta? Ce-am făcut greșit?

Mariana m-a privit blând:

— Sorina, nu e vina ta. Oamenii se schimbă. Uneori pleacă fără explicații pentru că nici ei nu știu ce vor cu adevărat.

Am plâns în brațele ei ca un copil.

Când ne-am întors acasă după câteva zile, am găsit un bilet sub ușă: „Îmi pare rău pentru tot răul făcut. Sper să puteți merge mai departe fără mine.” Era scrisul lui Cătălin.

Ilinca a rupt biletul în două și l-a aruncat la gunoi.

— Gata! Nu mai vreau să plâng pentru cineva care nu merită!

Am simțit un val de mândrie pentru fiica mea. Poate că nu eram încă vindecate, dar făcusem primul pas spre libertate.

În fiecare seară vorbeam deschis despre ce simțim. Uneori plângeam împreună, alteori râdeam amintindu-ne de prostiile făcute în vacanțe sau de glumele lui tata care acum păreau atât de îndepărtate.

Au trecut luni până când am început să simt că respir din nou normal. Am mers la psiholog împreună cu Ilinca și am învățat să ne acceptăm suferința fără rușine.

Într-o zi, la piață, o vecină bătrână m-a întrebat:

— Sorina dragă, cum reziști?

Am zâmbit trist:

— Cu greu… Dar am pentru cine lupta: pentru mine și pentru fata mea.

Acum, când privesc în urmă, știu că nu există rețete magice pentru vindecare. Fiecare zi e o luptă cu gândurile negre și cu dorul după ceea ce a fost odată familia noastră.

Dar mă întreb: oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Cum găsim curajul să iubim din nou când totul pare pierdut? Poate răspunsul e chiar aici — în puterea de a merge mai departe împreună.