Adevărul despre plecarea tatălui meu: vina ascunsă a mamei

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre el în casa asta! a țipat mama, trântind ușa bucătăriei cu o forță care a făcut să vibreze geamurile. Aveam șaisprezece ani și tocmai îi cerusem, pentru a mia oară, să-mi spună de ce tata ne-a părăsit. Îmi amintesc perfect cum stăteam la masa veche, cu mâinile strânse în poală, simțind cum furia și neputința mă sufocau.

Toată copilăria mea, imaginea tatălui meu, Doru, a fost umbrită de povestea spusă de mama: că ne-a abandonat pentru o altă femeie, că nu i-a păsat niciodată de noi. Am crescut cu ura asta mocnind în mine, refuzând să-i răspund la telefoane rare sau să-i citesc scrisorile pe care mi le trimitea de ziua mea. Mama, Lidia, era stâlpul casei, femeia puternică ce se sacrifica pentru mine și sora mea mai mică, Ioana. Dar mereu am simțit că ceva nu se leagă.

Într-o seară de noiembrie, după o ceartă aprinsă cu mama despre banii de facultate, am găsit-o plângând în camera ei. Nu plângea niciodată. Am intrat fără să bat și am văzut pe pat un teanc de scrisori vechi, legate cu o panglică albastră. Când m-a văzut, a încercat să le ascundă sub pernă.

— Ce sunt astea? am întrebat, cu vocea tremurândă.

— Nimic important. Vezi-ți de treabă!

Dar nu m-am lăsat. Am smuls pachetul din mâinile ei și am fugit în camera mea. Am rupt panglica și am început să citesc. Erau scrisori de la tata, din primii ani după ce plecase. Scria despre cât îi este dor de noi, despre cum încearcă să ne vadă dar mama nu-i permite, despre cât de mult regretă că nu poate fi lângă noi.

„Lidia, te rog, lasă-mă măcar să-i văd la ziua lor. Nu vreau să-i pierd…”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Toate certitudinile mele s-au spulberat într-o clipă. Am coborât val-vârtej scările și am intrat din nou peste mama.

— De ce mi-ai ascuns asta? De ce ai mințit?

A izbucnit în plâns.

— Nu știi tu cum era! Nu știi cât am suferit… El… el m-a făcut să mă simt mică, nevrednică. Mereu era nemulțumit, mereu voia altceva… Am crezut că dacă îl îndepărtez, voi putea să vă cresc liniștită.

— Dar pe noi nu ne-ai întrebat! Ai decis tu pentru toți!

A urmat o noapte lungă de discuții amare. Mama mi-a povestit despre gelozia ei bolnavă, despre frica de a-l pierde și despre cum l-a forțat să aleagă: ori ea și copiii, ori nimic. Tata a plecat când a realizat că nu mai are loc în viața noastră.

Am început să-mi revizuiesc fiecare amintire: serile când tata venea acasă târziu și mama îl acuza că are pe altcineva; momentele când eu și Ioana ne ascundeam sub masă ca să nu-i auzim certându-se; zilele când tata încerca să ne ia la plimbare și mama refuza categoric.

Într-o duminică dimineața, am decis să-l caut pe tata. L-am găsit într-un apartament modest din cartierul Titan. M-a privit lung când am apărut la ușă.

— Ana? Ești tu?

Nu am putut vorbi. Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat strâns. El m-a ținut în brațe minute întregi, fără să spunem nimic.

— Mi-ai lipsit atât de mult… a șoptit el.

Am petrecut ore întregi povestind despre tot ce s-a întâmplat. Tata nu a încercat niciodată să o vorbească de rău pe mama. Mi-a spus doar că uneori oamenii fac alegeri greșite din frică sau din iubire prost înțeleasă.

Întoarsă acasă, Ioana m-a întrebat unde am fost. I-am spus adevărul. A plâns și ea; era prea mică atunci ca să-și amintească totul clar, dar simțea mereu că lipsește ceva din viața noastră.

Au urmat luni dificile. Mama s-a închis în ea însăși, rușinată de ce făcuse. Tata încerca să se apropie de noi fără să forțeze lucrurile. Familia noastră era un câmp de ruine emoționale peste care încercam să construim ceva nou.

Într-o seară, la masa din bucătărie, mama a spus încet:

— Poate că nu merit iertarea voastră… Dar sper să găsiți puterea să mergeți mai departe.

Nu i-am răspuns atunci. Dar am știut că trebuie să încercăm — pentru noi, nu pentru ea.

Astăzi am douăzeci și cinci de ani și încă mă lupt cu umbrele trecutului. Relația cu tata e fragilă dar reală; cu mama e complicată dar sinceră. M-am întrebat mereu: dacă aș fi știut adevărul mai devreme, aș fi putut schimba ceva? Sau suntem cu toții prizonieri ai deciziilor părinților noștri?

Poate că nu există familie perfectă — doar oameni care încearcă să se ierte unii pe alții pentru greșelile făcute din iubire sau teamă. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați putea ierta o astfel de trădare?