Sub presiunea familiei: Cum am descoperit cine sunt cu adevărat după trădarea lui Radu

— Nu poți să-l lași, Irina! Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică rudele? — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe marginea mesei, iar ochii îi erau umezi, dar hotărâți.

Eu stăteam pe scaunul vechi, cu spătarul rupt, și simțeam cum mi se strânge stomacul. Deja trecuseră trei luni de când aflasem că Radu, soțul meu de opt ani, mă înșelase cu o colegă de la serviciu. De trei luni, fiecare zi era o luptă între ce simțeam și ce mi se cerea să simt.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai pot să mă prefac că totul e bine, că sunt aceeași femeie care-l aștepta seara cu mâncarea caldă și cu zâmbetul pe buze. — vocea mea era stinsă, aproape o șoaptă.

— O să-ți pară rău! Toți bărbații greșesc! Dar familia e familie, nu se destramă pentru o prostie! — a intervenit și soacra mea, doamna Lidia, care venise special de la Pitești să „ne împace”.

Radu stătea în colțul camerei, cu ochii în pământ. Nu mai era bărbatul sigur pe el care mă cucerise cu glumele lui și promisiunile de viitor. Era mic, speriat, dar și obosit de atâtea discuții. Încercase să mă convingă că totul fusese o greșeală, că nu însemnase nimic. Dar pentru mine însemnase totul.

În fiecare noapte mă întorceam pe partea cealaltă a patului și simțeam golul dintre noi ca pe o rană deschisă. Îmi aminteam cum îmi promitea că vom avea copii, că vom construi o casă la marginea orașului. Acum, toate visurile astea păreau străine, ca niște haine care nu-mi mai veneau.

— Irina, gândește-te la viitorul tău! La ce-o să faci singură? — mama încerca să mă sperie cu singurătatea. Dar eu deja eram singură de luni bune, chiar dacă Radu dormea lângă mine.

Într-o seară, după încă o ceartă surdă cu Radu, am ieșit pe balconul apartamentului nostru din Drumul Taberei. Era frig și vântul îmi tăia obrajii, dar nu-mi păsa. Am privit luminile blocurilor din jur și m-am întrebat: „Câte femei or mai sta acum în casele lor și plâng în tăcere pentru că nu pot pleca?”

A doua zi dimineață, am primit un mesaj de la sora mea mai mică, Alina: „Nu te lăsa călcată în picioare doar ca să fie ceilalți liniștiți.” Am plâns citind mesajul ei. Era singura care nu încerca să mă convingă să rămân.

În zilele următoare, presiunea a crescut. Mama venea zilnic cu borcane de zacuscă și sfaturi despre iertare. Soacra îmi aducea icoane și mă ruga să mergem împreună la biserică. Radu încerca să fie atent: spăla vasele, făcea cumpărături, dar între noi era un zid de tăcere.

Într-o duminică, am mers la masa de Paște la părinții lui Radu. Toată lumea vorbea despre vreme și politică, dar privirile lor se opreau mereu asupra mea. M-am simțit ca un obiect expus la judecata tuturor. La desert, doamna Lidia a spus încet: — Irina, tu ești sufletul casei noastre. Fără tine, Radu n-ar fi nimic.

Am simțit atunci o furie mocnită. De ce trebuia eu să fiu responsabilă pentru fericirea tuturor? De ce trebuia să port povara greșelilor lui?

Într-o noapte am visat că alergam desculță pe un drum de țară, iar toți ai mei strigau după mine să mă întorc. M-am trezit plângând și am știut că nu mai pot continua așa.

A doua zi am început să caut chirii. Am găsit un apartament micuț în Militari și am semnat contractul fără să-i spun nimic lui Radu. În ziua mutării, mama a venit la mine acasă și a început să plângă: — O să-ți pară rău! O să rămâi singură!

— Mai bine singură decât nefericită! — i-am răspuns cu voce tremurată.

Radu a venit acasă seara și a găsit valizele la ușă. S-a uitat la mine cu ochii roșii: — Chiar asta vrei? Să arunci totul pentru o greșeală?

— Nu arunc nimic. Îmi iau viața înapoi.

Primele zile singură au fost grele. M-am simțit vinovată față de toți: față de mama care nu mai vorbea cu mine, față de Radu care îmi trimitea mesaje lungi noaptea, față de mine însămi pentru că nu am avut curaj mai devreme.

Dar încet-încet am început să respir din nou. Am ieșit cu Alina la teatru, am citit cărți pe care le abandonasem demult, am început chiar să pictez din nou — pasiunea mea din liceu.

Familia încă mă judecă. Mama încă speră că „o să-mi vin mintea la cap”. Dar eu știu acum că unele răni nu se vindecă doar cu iertare și că uneori trebuie să alegi fericirea ta înaintea liniștii celorlalți.

M-am întrebat adesea: câte femei trăiesc vieți care nu le aparțin doar pentru că le e teamă de gura lumii? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Poate povestea mea va da curaj cuiva să-și asculte inima înainte de a asculta vocile din jur.