Ajutorul pe ascuns: Povestea unei nurori și a soacrei sale

— Nu-i spune lui Radu, te rog! vocea soacrei mele, doamna Mariana, tremura la capătul firului. Mă uitam la plicul gros din mâna mea, cu banii pe care nu-i cerusem, dar de care aveam disperată nevoie. Era trecut de ora zece seara, iar Radu încă nu ajunsese acasă. Îmi simțeam inima bătând nebunește. Cum ajunsesem aici?

Totul începuse cu trei luni în urmă, când Radu și-a pierdut locul de muncă la fabrica din oraș. Nu i-a spus nimănui, nici măcar mie, până când am început să simt lipsa banilor. Facturile se adunau, frigiderul era tot mai gol, iar eu încercam să țin totul sub control cu salariul meu de educatoare. Într-o seară, după ce am adormit-o pe fetița noastră, Ilinca, l-am întrebat direct:

— Radu, ce se întâmplă? De ce nu mai avem bani?

A oftat greu și mi-a spus adevărul. L-au dat afară fără preaviz. S-a simțit umilit și nu a avut curaj să-mi spună. Am plâns amândoi în tăcere. În zilele următoare, am încercat să ne descurcăm cum am putut. Am vândut bijuterii vechi, am renunțat la cablu TV și la internet. Dar nu era suficient.

Într-o zi, doamna Mariana a venit pe neașteptate la noi. A văzut frigiderul gol și hainele vechi ale Ilincăi. Nu a spus nimic atunci, dar a doua zi m-a sunat.

— Madalina, știu că nu vrei să primești ajutor, dar nu pot să stau cu mâinile în sân. Vin diseară la tine.

A venit cu un plic plin cu bani. Mi-a spus să nu-i spun lui Radu nimic, că-l va răni în orgoliu. Am acceptat, rușinată și recunoscătoare în același timp.

Timp de două luni, am folosit banii pentru Ilinca și pentru facturi. Radu nu bănuia nimic. Își căuta de lucru zilnic și devenea tot mai abătut. Eu mă simțeam prinsă între două loialități: față de el și față de femeia care ne salvase de la foame.

Într-o seară, Radu a găsit plicul gol într-un sertar. A venit la mine cu ochii plini de furie și durere:

— De unde ai avut banii ăștia? Ai mințit!

Am încercat să-i explic, dar nu m-a ascultat. A ieșit trântind ușa și nu s-a întors acasă două zile. Ilinca mă întreba unde e tati, iar eu nu știam ce să-i spun.

Când s-a întors, era schimbat. Nu mai era omul blând pe care-l știam. M-a acuzat că l-am umilit în fața mamei lui, că i-am distrus demnitatea.

— Mai bine muream de foame decât să ajungem milogi la mama!

Am izbucnit în plâns:

— Nu am făcut-o decât pentru Ilinca! Pentru noi! Tu nu vezi că ne prăbușeam?

A urmat o perioadă cumplită. Radu s-a închis în el, vorbea puțin și rece. Doamna Mariana venea tot mai rar. Eu mă simțeam vinovată pentru tot.

Într-o zi, Ilinca s-a îmbolnăvit grav. Am ajuns cu ea la spital cu febră mare. Radu a venit după noi abia spre seară. L-am văzut cum se uită la fetița noastră și ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Iartă-mă, Madalina… Am fost un prost. Am lăsat orgoliul să ne despartă.

Ne-am îmbrățișat amândoi lângă patul Ilincăi.

După ce Ilinca s-a făcut bine, am hotărât să vorbim deschis cu doamna Mariana. Ne-am dus împreună la ea acasă.

— Mamă, îți mulțumesc că ne-ai ajutat… Dar te rog să nu mai faci asta pe ascuns. Vreau să știu tot ce se întâmplă cu familia mea.

Doamna Mariana a plâns și ea. Ne-am împăcat toți trei.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câți dintre noi nu am ascunde adevărul din rușine sau din dorința de a-i proteja pe cei dragi? Merită să păstrăm secrete pentru a evita conflictele sau adevărul e singura cale spre vindecare?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?