Recunoscătoare pentru soacra pe care n-am avut-o niciodată: Povestea mea despre fericire și compromis

— Nu pot să cred că iar ai uitat să cumperi pâine, Sorina! vocea lui Vlad răsună din bucătărie, tăind liniștea serii ca un cuțit. Mă opresc în prag, cu sacoșa încă în mână, simțind cum mi se strânge stomacul. Înainte să apuc să răspund, el continuă: — Mereu spui că vrei să fie totul bine, dar nu reușești nici măcar să ții minte lucrurile simple.

Îmi mușc buza de jos și încerc să nu izbucnesc. Nu e prima dată când avem discuția asta. De fapt, de când ne-am mutat împreună, micile reproșuri au devenit parte din rutina noastră. Dar azi e diferit. Azi ar fi trebuit să fie aniversarea nunții părinților lui Vlad, dacă mama lui ar mai fi trăit. Și, cumva, absența ei apasă peste noi ca o umbră grea.

M-am gândit mereu cum ar fi fost dacă aș fi cunoscut-o pe doamna Mariana. Vlad vorbește despre ea cu o nostalgie care mă face să mă simt mică, insuficientă. — Mama ar fi știut ce să facă, îmi spune uneori, fără să-și dea seama cât mă doare. Mi-aș fi dorit să o cunosc, să-i pot cere sfaturi, să-i pot arăta că sunt demnă de fiul ei.

În primele luni după ce ne-am cunoscut la birou, totul părea perfect. Vlad era atent, glumeț, mă făcea să râd chiar și în zilele cele mai grele. Îmi aducea cafea la birou și îmi lăsa bilețele cu mesaje drăguțe. Colegii ne tachinau, iar eu mă simțeam ca într-un film romantic. Dar după ce ne-am mutat împreună, realitatea a început să-și arate colții.

— Sorina, tu chiar nu vezi că nu merge așa? Tata nu te place. Și nici sora mea nu te suportă. Nu știu ce să mai fac între voi! Vlad își trece mâna prin păr, exasperat. — Poate dacă ar fi fost mama aici…

Îmi simt ochii înlăcrimați. Nu e vina mea că doamna Mariana nu mai e printre noi. Dar absența ei a lăsat un gol pe care nimeni nu-l poate umple. Tatăl lui Vlad e rece cu mine, mă privește ca pe o intrusă. Sora lui, Andreea, mă ignoră sau îmi vorbește ironic la mesele de familie.

— Sorina, tu nu știi să faci sarmale? mă întreabă ea într-o zi de Paște, cu un zâmbet fals. — Mama le făcea cele mai bune…

Mă simt mereu comparată cu o femeie pe care n-am cunoscut-o niciodată. Oricât m-aș strădui, nu sunt suficientă. Într-o seară, după o altă ceartă cu Vlad despre cine trebuia să spele vasele, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit alegând această familie.

Dar apoi mi-am amintit de bunica mea, Ileana, care mi-a spus odată: — Fata mea, fericirea nu vine de la ceilalți. O construiești tu, zi de zi, chiar și din cioburi.

A doua zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad.

— Vlad, eu nu pot trăi mereu în umbra mamei tale. Știu că ți-e dor de ea și că ai vrea ca totul să fie ca înainte. Dar eu sunt aici acum și vreau să fim o familie adevărată. Nu vreau să concurez cu o amintire.

El m-a privit lung, fără să spună nimic. Pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii lui.

— Îmi pare rău, Sorina… Nici eu nu știu cum să trec peste asta. Tata… s-a schimbat mult după ce a murit mama. Și Andreea… cred că îi e frică să nu te ia drept înlocuitoare.

Am început atunci să vorbim mai mult despre sentimentele noastre. Seara stăteam pe canapea și ne povesteam copilăriile. Am încercat să gătesc rețetele doamnei Mariana după caietul ei vechi găsit în podul casei. Uneori îmi ieșeau bine, alteori nu. Dar Vlad râdea și spunea: — Mama ar fi fost mândră de tine.

Cu timpul, relația cu socrul meu s-a mai îmblânzit. Într-o zi m-a chemat la el în grădină:

— Sorina, hai să vezi roșiile astea! Le-am pus după rețeta Marianei…

Am simțit atunci că începe să mă accepte. Andreea încă era distantă, dar la botezul fetiței noastre mi-a adus un buchet mare de flori și mi-a spus încet: — Mama ar fi iubit-o pe nepoata asta.

Au trecut anii și am învățat că familia nu e niciodată perfectă. Că uneori trebuie să lupți pentru locul tău și să accepți că nu poți umple golurile lăsate de cei plecați. Dar poți construi ceva nou din dragoste și răbdare.

Seara, când fetița noastră adoarme între noi doi și Vlad mă ia de mână, simt că sunt acolo unde trebuie. Poate că n-am avut niciodată o soacră adevărată, dar am câștigat o familie pe care am construit-o pas cu pas.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu fantomele trecutului altora? Și cât de mult suntem dispuși să iubim oamenii așa cum sunt ei, nu cum ne-am dori noi sau cum au fost odată?