Legături de sânge: Îndoieli, iertare și regăsire

— Nu e copilul tău, Rareș! Ai ochi să vezi? Nu seamănă deloc cu tine!
Cuvintele Lidiei, soacra mea, au căzut ca un trăsnet în bucătăria noastră mică din Pitești. Rareș s-a oprit din mestecat, lingura i-a căzut pe masă cu un zgomot sec. Eu, cu fetița noastră de doar două luni în brațe, am simțit cum sângele mi se scurge din obraji.
— Lidia, te rog… nu mai spune prostii! am încercat să spun, dar vocea mi-a tremurat.
— Nu sunt prostii! a continuat ea, cu ochii ei reci fixați pe mine. Am văzut eu destule la viața mea. Știu cum arată un copil care nu-i din sângele nostru.
Rareș s-a ridicat brusc de la masă. Nu mi-a spus nimic. A ieșit pe balcon și a închis ușa după el. Lidia a rămas pe scaun, privindu-mă cu satisfacție.

Așa a început coșmarul meu. În următoarele zile, Rareș a devenit distant. Nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Își găsea mereu ceva de făcut la serviciu sau la prietenul lui, Vlad. Noaptea se întorcea târziu și adormea pe canapea. Mă uitam la fetița noastră, Ilinca, și mă întrebam cum poate cineva să creadă că nu e copilul lui Rareș. Avea ochii lui verzi, același zâmbet timid. Dar Lidia știa să apese exact pe rănile vechi ale fiului ei: nesiguranța, frica de abandon.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am încercat să vorbesc cu Rareș.
— Rareș, trebuie să discutăm. Nu mai pot trăi așa…
El s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală și nervi.
— Penelope… nu știu ce să cred. Mama zice că… Poate ar trebui să facem un test ADN.
M-am simțit ca și cum m-ar fi lovit cineva în piept.
— Dacă asta vrei… facem testul! Dar să știi că mă doare că ai ajuns să mă suspectezi.

Testul ADN a devenit subiectul central al vieții noastre pentru următoarele două săptămâni. Lidia venea zilnic să „ajute” cu copilul, dar nu făcea decât să mă supravegheze și să-i șoptească lui Rareș tot felul de insinuări. Mama mea încerca să mă liniștească la telefon:
— Draga mea, ține capul sus! O să treacă și asta. Dar eu simțeam că mă sufoc.

Când au venit rezultatele testului, Rareș a deschis plicul cu mâinile tremurânde. Eu stăteam pe marginea patului, ținându-mi respirația.
— Ilinca e copilul meu… a spus el încet, aproape șoptit.
Am izbucnit în plâns. Rareș m-a strâns în brațe pentru prima dată după multe săptămâni.
— Iartă-mă… Nu știu ce-a fost cu mine…
Dar rana era deja adâncă.

Lidia a refuzat să-și ceară scuze. A continuat să vină la noi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Eu însă nu mai puteam avea încredere în ea. Îmi era teamă că va găsi mereu alte moduri de a ne dezbina.

Într-o duminică, la masa de prânz, am izbucnit:
— Lidia, de ce ai făcut asta? De ce ai vrut să ne distrugi familia?
Ea s-a uitat la mine cu o privire rece:
— Am vrut doar să-mi protejez fiul.
— Să-l protejezi de ce? De fericire?
Rareș a intervenit:
— Mamă, te rog… Ajunge! Penelope e soția mea și Ilinca e fiica mea. Dacă nu poți accepta asta, mai bine nu mai veni la noi!
Lidia a plecat trântind ușa.

Au urmat luni grele. Rareș încerca să repare ce se stricase între noi. Mergeam la consiliere de cuplu, vorbeam deschis despre temerile noastre. Încet-încet, am început să ne regăsim. Dar relația cu Lidia a rămas rece și distantă.

Într-o zi, Ilinca a făcut febră mare și am ajuns la spital. Lidia a venit plângând la noi:
— Iertați-mă… Am greșit mult. Mi-e frică s-o pierd pe Ilinca…
Atunci am văzut pentru prima dată vulnerabilitatea din ochii ei. Am simțit milă și furie în același timp.

Am ales să o iert pentru binele Ilincăi. Familia nu e perfectă — e un drum plin de încercări și iertări.

Mă întreb uneori: câte familii se destramă din cauza îndoielilor semănate de cei dragi? Oare cât curaj ne trebuie ca să alegem iertarea în locul orgoliului?