O aniversare cu gust amar: când trădarea iese la iveală

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! vocea Ioanei răsună ca un tunet în sufrageria noastră mică, cu pereții încărcați de poze de familie. Era ziua mea de naștere, iar masa era întinsă cu sarmale, salată boeuf și tortul preferat cu ciocolată. Dar în aer plutea ceva greu, ca un nor de furtună care nu se mai dădea dus.

Cu câteva ore înainte, mă uitasem în oglindă și mă întrebasem dacă merit tot ce am. De aproape un an, mă simțeam tot mai străin în propria casă. Ioana era mereu ocupată cu copiii — Andreea și Radu — și cu serviciul ei la școală. Eu, Vlad, mă refugiasem în muncă și… în brațele Anei. Ana era colega mea de birou, cu râsul ei cald și privirea care mă făcea să uit de toate grijile. Știam că nu e corect, dar nu mă puteam opri.

Ziua asta trebuia să fie despre mine. Sau cel puțin așa credeam. Invitasem câțiva prieteni apropiați și, fără să știe Ioana, pe Ana. Îi spusesem Anei să vină mai târziu, „ca o colegă”, să nu atragă atenția. Dar inima îmi bătea nebunește de fiecare dată când mă gândeam la momentul în care o voi vedea intrând pe ușă.

Ioana părea agitată încă de dimineață. M-a întrebat de două ori dacă sigur vreau să facem petrecerea acasă, dacă nu ar fi mai bine să ieșim undeva doar noi doi. Am dat din umeri, evitându-i privirea.

— Vlad, tu chiar nu vezi că ne îndepărtăm? a spus ea încet, aproape șoptit, când copiii nu erau prin preajmă.

— Nu e adevărat, doar suntem obosiți amândoi… am încercat eu să mă scuz.

Dar adevărul era că nu mai știam cum să fiu prezent lângă ea. Mă simțeam vinovat, dar și prins într-o capcană din care nu știam cum să ies.

Când au început să sosească invitații, atmosfera s-a mai destins puțin. Prietenii râdeau, copiii alergau prin casă, iar Ioana zâmbea forțat. Eu mă uitam mereu la ceas.

La ora șapte fix, Ana a intrat pe ușă cu un cadou frumos împachetat. Am simțit cum mi se taie respirația. S-a apropiat de mine și mi-a urat „La mulți ani!” cu o voce caldă, dar distantă. Ioana a observat schimbul nostru de priviri și a încremenit pentru o clipă.

— Bună seara! Sunt Ana, colega lui Vlad, a spus ea politicos.

— Mă bucur să te cunosc, Ana! răspunse Ioana cu un zâmbet rece.

Am simțit cum totul se clatină sub picioarele mele. Încercam să par relaxat, dar transpiram și nu-mi găseam locul.

După ce s-au servit felurile principale și copiii au fugit la televizor, Ioana s-a ridicat brusc în picioare și a bătut din palme.

— Vlad, cred că e momentul pentru cadoul meu! a spus ea cu o voce ciudat de veselă.

Toți au tăcut. Ioana a scos din buzunar un plic alb și mi l-a întins. L-am deschis cu mâinile tremurânde. În interior era o poză: eu și Ana, într-o cafenea din centru, ținându-ne de mână.

Am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Toți ochii erau ațintiți asupra mea.

— De cât timp? a întrebat Ioana răspicat.

Ana a încercat să spună ceva, dar eu am ridicat mâna să o opresc.

— Ioana… nu voiam să afli așa…

— Dar cum? Cum voiai să aflu? Să mă prefac că nu văd? Să cred că ești doar obosit?

Prietenii noștri se uitau stânjeniți la podea. Copiii au apărut în pragul ușii, simțind tensiunea din aer.

— Vlad… tu ești tatăl lor! Cum ai putut? a izbucnit ea printre lacrimi.

M-am uitat la Andreea și la Radu. Ochii lor mari mă priveau speriați. Am simțit cum tot ce construisem se prăbușește într-o clipă.

Ana s-a ridicat încet și a ieșit din casă fără un cuvânt. Prietenii au început să-și ia rămas bun pe rând, evitându-mi privirea. Am rămas singur cu Ioana și copiii.

— Vlad… ce facem acum? a întrebat ea printre suspine.

Nu aveam răspunsuri. M-am apropiat de ea și am încercat să-i ating mâna, dar s-a tras înapoi.

— Ai distrus totul… Nu știu dacă pot să te iert…

Am petrecut noaptea aceea pe canapea, ascultând plânsul Ioanei din dormitor și gândindu-mă la cât de ușor poți pierde tot ce contează cu adevărat. Dimineața m-am uitat la poza din plic și am simțit o durere surdă în piept.

De atunci au trecut luni. Încercăm să reparăm ce se mai poate repara — pentru copii, pentru noi. Dar rana e adâncă și nu știu dacă timpul chiar vindecă totul.

Mă întreb uneori: merită o clipă de slăbiciune să distrugi o viață întreagă? Oare câți dintre noi trăim cu secrete care ne macină sufletul? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al Ioanei?