Când soacra mea mi-a zâmbit prima dată, am crezut că am câștigat o mamă, dar am pierdut totul

— Nu te grăbi, Ana, oamenii nu sunt mereu ceea ce par, mi-a spus mama într-o seară, cu voce joasă, în timp ce îmi pieptăna părul. Dar eu nu voiam să aud. Eram prea fericită. Radu mă ceruse de soție după doi ani de relație, iar soacra mea, Elena, părea încântată de mine. M-a primit în casa lor din Pitești cu brațele deschise, m-a ajutat să aleg rochia de mireasă și mi-a spus că sunt ca fiica pe care nu a avut-o niciodată.

În ziua nunții, Elena a plâns mai mult decât mama. M-a strâns la piept și mi-a șoptit: „Să nu uiți niciodată că aici ai o familie.” Am simțit că am câștigat o mamă în plus. Mama mea, însă, a rămas tăcută și distantă. În drum spre casă, mi-a spus doar atât: „Ai grijă la zâmbetele largi, Ana. Uneori ascund colți.”

Anii au trecut repede. Am locuit cu Radu și Elena în același apartament micuț de la etajul patru. La început, totul părea perfect. Elena gătea pentru noi, îmi aducea ceai când eram răcită și îmi povestea despre tinerețea ei. Îmi spunea mereu cât de norocoasă sunt că l-am găsit pe Radu și cât de mult îl iubește.

Dar încet-încet, au apărut mici fisuri. Când am rămas însărcinată, Elena a început să se implice peste măsură. Îmi spunea ce să mănânc, când să dorm, cu cine să vorbesc. Dacă nu făceam cum voia ea, se supăra și nu-mi mai vorbea cu zilele. Radu era prins la mijloc și de cele mai multe ori îi lua apărarea mamei lui.

— E doar grijulie, Ana, nu vezi? Nu vrea decât binele nostru.

M-am străduit să cred asta. Dar când s-a născut fetița noastră, Maria, Elena a început să mă corecteze în fața tuturor: „Nu așa se ține copilul! Nu-i da lapte praf! Eu știu mai bine!”

Mama venea rar în vizită. Odată, după ce Elena a certat-o că nu știe să țină copilul corect în brațe, mama a plecat fără să spună nimic. Seara m-a sunat:

— Ana, nu vreau să te rănesc, dar femeia asta nu te va lăsa niciodată să fii tu însăți. Ai grijă.

Am ignorat-o din nou. Am crezut că e geloasă sau că exagerează.

Adevărul a ieșit la iveală când relația mea cu Radu a început să scârțâie. El lucra tot mai mult, iar eu mă simțeam tot mai singură. Orice discuție despre mutarea într-un apartament separat se termina cu lacrimi și reproșuri din partea Elenei:

— Cum să mă lăsați singură? După tot ce am făcut pentru voi?

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Radu despre bani și lipsa intimității, am decis să divorțăm. Am crezut că Elena va fi tristă sau măcar neutră. Dar s-a transformat peste noapte.

— Să nu crezi că pleci cu copilul! Maria rămâne aici! Tu n-ai nimic! Ai venit aici cu două valize și atât!

Am rămas împietrită. Radu tăcea. Elena a început să sune rudele și să le spună că eu vreau să-i iau nepoata și să fug cu ea la București la mama mea „cea rea”. M-a acuzat că i-am distrus familia și că sunt o nerecunoscătoare.

Au urmat luni de coșmar: procese pentru custodie, vizite sociale, bârfe în bloc și telefoane anonime. Elena mergea la biserică în fiecare duminică și plângea în fața tuturor cât de mult suferă din cauza mea. Oamenii mă priveau pe scară ca pe o criminală.

Mama m-a primit acasă fără reproșuri. Într-o seară am izbucnit în plâns:

— De ce nu te-am ascultat? De ce am fost atât de oarbă?

Mi-a mângâiat părul ca atunci când eram mică:

— Pentru că ai vrut să crezi în oameni, Ana. Nu e vina ta că ai iubit prea mult.

Procesul s-a terminat după un an. Am primit custodia Mariei, dar relația cu Radu s-a rupt definitiv. Elena nu mi-a mai vorbit niciodată. Uneori o văd pe stradă; întoarce capul sau îmi aruncă priviri pline de ură.

Acum locuiesc singură cu Maria într-un apartament mic din București. Mama vine des și mă ajută cum poate. Încerc să-mi reconstruiesc viața și să nu las trecutul să mă definească.

Dar uneori mă întreb: cât de mult rău poate face o inimă otrăvită sub masca bunătății? Și oare voi mai avea vreodată curajul să cred în oameni fără să-mi fie teamă?