Când pământul copilăriei a devenit câmpul de luptă al familiei mele

— Mamă, am găsit anunțul! Terenul de la marginea satului, cel pe care ai crescut, e de vânzare din nou! Vocea lui Vlad tremura de entuziasm, dar eu am simțit cum mi se strânge inima. Era trecut de miezul nopții, iar eu nu mai dormisem bine de ani buni. M-am ridicat din pat și am privit pe fereastră, spre întunericul dens al Bucureștiului, departe de liniștea satului unde mi-am trăit copilăria.

Terenul acela nu era doar o bucată de pământ. Era locul unde tata m-a învățat să sap brazde drepte, unde mama făcea cea mai bună dulceață de vișine și unde, într-o vară, am plâns când am pierdut primul meu câine. Dar tot acolo s-au născut și cele mai adânci răni ale familiei noastre.

Am vândut terenul când aveam douăzeci și trei de ani. Tata murise pe neașteptate, iar datoriile ne-au îngenuncheat. Fratele meu, Costin, a insistat să vindem. „Nu putem ține pământul doar pentru amintiri”, mi-a spus atunci cu vocea lui rece. Mama plângea în fiecare seară, iar eu mă simțeam vinovată că nu pot face nimic. Am semnat actele cu mâna tremurândă, iar în ziua aceea am simțit că mi-am trădat rădăcinile.

Anii au trecut. M-am mutat la oraș, m-am căsătorit cu Doru și l-am avut pe Vlad. Viața a mers înainte, dar mereu am simțit un gol. Când Vlad era mic, îi povesteam despre cireșii bătrâni și despre cum alergam desculță prin iarbă. El asculta fascinat, iar eu mă mințeam că nu doare atât de tare pierderea.

Acum, după atâția ani, Vlad voia să cumpere terenul înapoi. „E pentru tine, mamă. Să ai din nou locul tău”, mi-a spus la telefon. Dar nu era atât de simplu. Costin nu-mi mai vorbea de peste zece ani. După ce am vândut pământul, el a plecat în Spania și a rupt orice legătură cu noi. L-am sunat atunci când Vlad mi-a spus de teren. A răspuns după multe încercări.

— Ce vrei? a întrebat el sec.
— Costin… Vlad vrea să cumpere terenul înapoi. Poate ar trebui să vorbim…
— Nu mai e al nostru. Nu mai contează.
— Pentru mine contează! Pentru Vlad contează! Am făcut o greșeală atunci…
— Tu ai făcut-o! Eu am vrut să scap de povara aia! Să nu mă mai suni!

A închis brusc. Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Doru m-a găsit plângând în bucătărie.

— Nu poți schimba trecutul, Irina, mi-a spus el blând.
— Dar poate pot repara ceva pentru Vlad…

Vlad a venit la noi în weekend cu soția lui, Ana, și cu fetița lor, Mara. Erau plini de speranță. „Am vorbit deja cu proprietarul actual”, mi-a spus Vlad. „E dispus să vândă.”

În seara aceea am stat toți la masă și am vorbit despre ce ar putea face acolo: o casă mică de vacanță, o livadă nouă, poate chiar o pensiune. Mara a desenat un cireș uriaș pe o foaie de hârtie și mi l-a întins: „Pentru tine, bunico!”

Dar veștile s-au răspândit repede în sat. A doua zi m-a sunat mătușa Ileana:

— Irina, ai auzit? Se zice că vrei să iei pământul înapoi! Lumea vorbește că vrei să-l vinzi la străini sau să faci blocuri!
— Nu e adevărat! Vreau doar să-l recuperez pentru familie…
— Oamenii sunt supărați. Zic că nu ți-a ajuns cât ai luat pe el prima dată?

M-am simțit din nou judecată și izolată. Satul nu uitase nici el trădarea mea.

În zilele următoare, Ana a început să primească mesaje răutăcioase pe Facebook de la rude îndepărtate: „Sunteți niște profitori!”, „Lăsați pământul ăla în pace!” Vlad s-a certat cu unchiul lui la telefon. Doru a încercat să medieze conflictul, dar fiecare discuție părea să adâncească prăpastia dintre noi și restul familiei.

Într-o seară, Vlad a venit la mine abătut:

— Mamă, poate ar trebui să renunțăm… Nu vreau să stric relațiile din familie pentru un petic de pământ.
— Dar nu e doar un petic! E copilăria mea… E tot ce am pierdut!

Am izbucnit în lacrimi. M-am simțit prinsă între dorința de a-mi regăsi rădăcinile și realitatea crudă că familia mea era mai dezbinată ca niciodată.

Într-un final, Vlad a decis să cumpere terenul pe numele lui, fără să mai implice familia extinsă. A fost o victorie amară. Am mers împreună la sat să vedem locul. Cireșii bătrâni nu mai erau, iar casa fusese dărâmată demult. Doar iarba crescută haotic și câteva pietre rămase din temelie mai aminteau de ce fusese odată acolo.

M-am așezat pe pământ și am privit cerul. Vlad s-a apropiat și m-a luat de mână.

— Poate că nu putem repara tot ce s-a stricat, dar putem construi ceva nou aici.

L-am strâns tare la piept și am plâns pentru tot ce am pierdut și pentru tot ce încă mai puteam avea.

Acum mă întreb: oare merită să lupți pentru trecut dacă prezentul se destramă sub ochii tăi? Sau trebuie să găsești curajul să lași totul în urmă și să începi din nou? Voi ce ați face?