Întâlnirea care mi-a schimbat viața: O prietenie pusă la încercare de depresie

— Nu-mi vine să cred că tu ești, Ana! a exclamat Irina, cu ochii mari, în timp ce ținea strâns de coșul de cumpărături. M-am blocat pentru o secundă, cu o cutie de lapte în mână, simțind cum inima îmi bate nebunește. Era prima dată când o vedeam după aproape șase luni de tăcere. Șase luni în care mesajele mele au rămas fără răspuns, iar singura replică primită a fost un sec „Sunt ocupată, vorbim altădată”.

— Irina… am murmurat, încercând să-mi ascund emoția. — Ce faci? Ești bine?

A zâmbit forțat, evitându-mi privirea. — Da, da… doar că… știi cum e, viața asta nebună. Am fost prinsă cu serviciul, cu copiii…

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-i spun cât de mult m-a durut distanța asta bruscă dintre noi. Eram obișnuite să ne vedem la cafea, să râdem, să ne plângem una alteia de necazuri. Dar de jumătate de an, parcă dispăruse din viața mea.

— Știu cum e, am zis încet. Și eu am avut o perioadă grea… Dar mi-ai lipsit.

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc. — Ana, nu știu cum să-ți spun… Am trecut printr-o perioadă groaznică. N-am vrut să te încarc și pe tine cu problemele mele.

Am lăsat cutia de lapte înapoi pe raft și am privit-o direct în ochi. — Irina, suntem prietene de douăzeci de ani. Cum să crezi că nu vreau să fiu acolo pentru tine?

Ochii i s-au umplut de lacrimi. — Nu știu… Mi-a fost rușine. M-am simțit slabă. Toată lumea mă vede ca pe fata puternică, cea care le rezolvă pe toate. Dar adevărul e că m-am prăbușit.

Am tras-o într-un colț mai ferit, lângă raftul cu paste. — Spune-mi ce s-a întâmplat.

A început să povestească printre suspine: soțul ei, Vlad, a rămas fără serviciu; mama ei a fost diagnosticată cu cancer; copiii au început să aibă probleme la școală. Și peste toate astea, presiunea de la muncă devenise insuportabilă. — În fiecare dimineață mă trezeam cu groază. Nu mai voiam să mă ridic din pat. M-am gândit chiar să renunț la tot…

Am simțit cum mă strânge stomacul. Îmi aminteam perfect perioada în care și eu mă simțisem la pământ după divorțul de Radu, când toți se așteptau să fiu „puternică pentru copil”. Nimeni nu vedea cât de greu îmi era să respir uneori.

— Irina, nu ești singură. Și eu am trecut prin asta. Știi cât m-a ajutat faptul că ai fost lângă mine atunci?

A dat din cap încet. — Dar tu ai reușit să treci peste… Eu simt că mă afund tot mai tare.

— Nu am trecut peste, am învățat doar să cer ajutor. Am mers la psiholog, am vorbit cu mama, cu tine… Nu trebuie să fii mereu cea puternică.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns. — Mi-a fost frică să nu te pierd și pe tine dacă vedeai cât sunt de slabă.

— Nu mă pierzi dacă îmi arăți cine ești cu adevărat. Prietenia nu e doar despre râsete la cafea, ci și despre lacrimi la raftul cu paste.

Am stat acolo câteva minute bune, ignorând privirile curioase ale oamenilor care treceau pe lângă noi. Pentru prima dată după mult timp, simțeam că legătura noastră se reconstruiește din fragmentele rămase.

— Hai la mine diseară, i-am spus hotărâtă. Facem ceai și povestim ca pe vremuri.

A zâmbit printre lacrimi. — Mulțumesc, Ana… Nu știi cât aveam nevoie să aud asta.

Pe drum spre casă, m-am gândit cât de ușor putem pierde oamenii dragi doar pentru că nu avem curajul să fim vulnerabili. În România încă se vorbește prea puțin despre depresie și despre cât de greu e să recunoști că nu mai poți singur. Familia mea mereu mi-a spus „capul sus”, „nu te plânge”, „alții o duc mai rău”. Dar uneori ai nevoie doar ca cineva să te asculte fără să te judece.

Seara aceea a fost începutul vindecării pentru amândouă. Am râs, am plâns și ne-am promis că nu vom mai lăsa tăcerea să ne despartă.

Mă întreb acum: câți dintre noi trăim cu masca puterii pe față, când sufletul ne urlă după ajutor? Oare câți prieteni am pierdut pentru că n-am avut curajul să fim sinceri? Voi când ați avut ultima dată curajul să spuneți „nu sunt bine”?