Casa visurilor noastre sau visul fiicei mele?

— Nu mă mut! Nu mă interesează cât de frumoasă e casa aia! — vocea Ilincăi răsuna în bucătăria mică, printre cutiile de carton și mirosul de vopsea proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea soțului meu, Radu, se încrunta tot mai tare.

Era a treia oară în acea săptămână când Ilinca izbucnea. Avea șaisprezece ani și, deși nu era prima dată când ne contraziceam, niciodată nu o văzusem atât de hotărâtă. Pe masa din fața mea, planurile casei renovate stăteau deschise, cu notițe scrise de mână: „cameră Ilinca – vedere spre livadă”, „bibliotecă la mansardă”, „terasă pentru serile de vară”. Totul fusese gândit pentru noi trei. Pentru familia noastră.

— Ilinca, am discutat asta de atâtea ori… — încercam să-mi păstrez calmul, dar vocea mi se frângea. — E o șansă să avem liniște, aer curat. Școala e la doar zece kilometri, iar orașul nu e chiar așa departe.

— Nu înțelegi! — a izbucnit ea, cu ochii plini de lacrimi. — Prietenii mei sunt aici! Teatrul, trupa de dans, tot ce contează pentru mine e aici! Voi vreți liniște, dar eu vreau viață!

Radu a oftat și a ieșit pe terasă, lăsându-ne singure. Am simțit un gol în stomac. M-am ridicat și am încercat să o iau în brațe, dar s-a tras înapoi.

— Nu vreau să vorbesc acum, mami. — vocea ei era stinsă, dar hotărâtă.

Am rămas singură în bucătărie, privind pe fereastră spre casa aproape terminată. Era visul nostru: o casă veche, cumpărată la preț mic într-un sat liniștit din apropierea Ploieștiului. Am muncit doi ani la renovare. Fiecare weekend îl petreceam acolo: zugrăveam, plantam pomi, visam la seri liniștite pe terasă. Radu spunea mereu că e șansa noastră să scăpăm de agitația orașului.

Dar Ilinca nu vedea decât ce pierdea: colegii de la liceu, repetițiile cu trupa de teatru amator, plimbările prin centru cu prietenele ei. Pentru ea, satul era pustiu și fără sens.

În seara aceea, după ce a adormit, am ieșit pe terasă lângă Radu. Stătea cu ochii închiși, ascultând greierii.

— O să se obișnuiască… — a spus el încet.

— Dar dacă nu? Dacă o pierdem?

Nu mi-a răspuns. Știam că și el simte aceeași teamă.

A doua zi am mers cu Ilinca la școală. Pe drum nu a spus nimic. La coborâre, s-a întors spre mine:

— Dacă mă iubești cu adevărat, nu mă forța să plec.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Cum să aleg între fericirea copilului meu și visul nostru de familie?

Seara am avut o discuție aprinsă cu Radu.

— Nu putem renunța acum! Am investit tot ce aveam! — vocea lui era tăioasă.

— Dar dacă Ilinca nu se adaptează? Dacă o pierdem? — am izbucnit eu.

— E adolescentă! Toți trec prin asta! O să-i treacă!

Dar nu eram sigură. În zilele următoare, Ilinca a devenit tot mai retrasă. Nu mai vorbea cu noi decât strictul necesar. Își petrecea ore întregi pe telefon sau în camera ei. Am găsit-o plângând într-o seară, ascunsă sub pătură.

— Ilinca… — am încercat să o mângâi.

— Nu pot fără prietenii mei… Nu pot fără teatru… — șoptea printre suspine.

Am început să mă întreb dacă nu cumva greșisem undeva. Poate că am fost prea egoiști. Poate că visul nostru nu era și al ei.

Într-o duminică am invitat-o pe prietena ei cea mai bună, Maria, să vină cu noi la casă. Am sperat că dacă vede locul cu alți ochi, poate va accepta mai ușor schimbarea.

— E frumos aici… — a spus Maria timid, privind livada.

Ilinca nu a spus nimic. Seara, după ce Maria a plecat, mi-a spus:

— Nu e acasă…

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: orele petrecute pe șantier, banii strânși cu greu, speranțele puse în fiecare perete vopsit. Dar m-am gândit și la Ilinca: la zâmbetul ei când urca pe scenă, la bucuria din ochii ei când dansa.

A doua zi am avut o discuție lungă cu Radu.

— Poate ar trebui să mai așteptăm… Să-i dăm timp să termine liceul aici… — i-am spus încet.

— Și ce facem cu casa? Cu banii? Cu tot ce am muncit?

— Putem merge doar în weekenduri… Sau poate găsim chiriași până atunci…

Radu a tăcut mult timp. Apoi a dat din cap încet.

— Poate ai dreptate…

Când i-am spus Ilincăi că nu ne vom muta încă definitiv, a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc… Mulțumesc că m-ai ascultat…

Acum mergem la casă doar în weekenduri. Radu încă visează la viața liniștită de la țară. Eu încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau doar am amânat inevitabilul.

Oare cât din visele noastre suntem dispuși să sacrificăm pentru cei pe care îi iubim? Și când e momentul să ne punem pe noi pe primul loc?