Pământul Dintre Noi: Povestea Unei Mame Între Dorința de Apropiere și Durerea Trădării

— Cum ai putut să faci asta fără să mă întrebi? Glasul mi-a tremurat, dar nu am vrut să cedez în fața lacrimilor. Stăteam în bucătăria mică, cu mâinile strânse pe marginea mesei, privind-o pe Alina, nora mea, care își coborâse privirea spre gresia veche.

— Maria, nu e așa simplu… Avem nevoie de bani. Și oricum, pământul acela nu ne folosea la nimic, a murmurat ea, evitând să mă privească în ochi.

Mihai, fiul meu, stătea între noi ca un copil prins la mijloc între două tabere. Îl vedeam cum își frământă mâinile, cum își caută cuvintele. Niciodată nu fusese bun la conflicte. Poate că nici eu nu am știut să-l cresc altfel.

Au trecut trei ani de când l-am pierdut pe Vasile. De atunci, casa s-a golit de râsete și de pași grei pe hol. Am rămas doar eu și amintirile. În fiecare dimineață, mă trezesc cu speranța că poate azi nu o să doară atât de tare. Dar doare. Și singurătatea apasă ca o piatră rece pe piept.

Când Mihai mi-a spus că vor să-și construiască o casă mai aproape de oraș, am simțit un nod în gât. Dar am vrut să le fiu aproape, să le arăt că îi iubesc. Așa că le-am dat bucata de pământ de la marginea satului, moștenită de la părinții mei. Era tot ce aveam mai de preț după casă. Am visat că poate acolo vor crește copiii lor, că voi auzi din nou glasuri vesele prin curte.

Dar visul meu s-a spulberat într-o după-amiază ploioasă, când am aflat întâmplător de la vecina Ileana că Mihai și Alina au pus pământul la vânzare. M-am simțit trădată. Ca și cum tot ce am încercat să construiesc s-a prăbușit peste mine.

— Mama, te rog să înțelegi… Nu avem altă soluție. Ratele la bancă ne sufocă, a încercat Mihai să explice.

— Dar nu m-ați întrebat! Nu v-ați gândit nicio clipă ce înseamnă pentru mine locul acela? Am ridicat vocea fără să vreau.

Alina a oftat și a ieșit din bucătărie. Am rămas doar eu cu Mihai. L-am privit lung, încercând să-i citesc gândurile.

— Ți-am dat tot ce am avut mai bun… De ce simt că nu contează?

Mihai s-a ridicat încet și a venit lângă mine. Mi-a luat mâinile în ale lui, dar nu m-am putut opri din tremurat.

— Contează, mamă… Dar viața noastră e altfel acum. Nu mai e ca pe vremea ta. Nu putem trăi doar din pământ și vise.

Am rămas singură după ce au plecat. Am stat mult timp privind pe geam la ploaia care bătea în streașină. M-am întrebat dacă nu cumva eu sunt cea care greșește, dacă nu cer prea mult de la ei. Poate că lumea lor e alta decât a mea.

În zilele următoare, satul a început să vorbească. Unii mă priveau cu milă, alții cu reproșuri ascunse. „Așa-i când dai totul copiilor…”, mi-a șoptit bătrâna Anica într-o zi la poartă. „Nu mai știu tinerii ce-i respectul.”

Dar nu era vorba doar despre respect. Era despre legătura dintre noi, despre rădăcini și despre ce lăsăm în urmă. M-am simțit ruptă între două lumi: una veche, plină de tradiții și valori, și alta nouă, grăbită și pragmatică.

Într-o seară, Mihai m-a sunat:

— Mamă… Putem veni mâine la tine? Vrem să vorbim.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Nu știam dacă vreau să-i văd sau dacă sunt pregătită pentru încă o discuție dureroasă.

Au venit dimineața devreme. Alina părea obosită, iar Mihai avea cearcăne adânci sub ochi.

— Ne pare rău că te-am rănit, a început Alina cu voce stinsă. Dar suntem disperați… Dacă nu vindem pământul, pierdem apartamentul din oraș.

— Și dacă pierdem apartamentul? Ce se întâmplă cu voi? am întrebat eu încet.

— Nu știm… Poate ne întoarcem aici, poate plecăm la București… Nu avem răspunsuri.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. Toată viața am muncit pentru ca Mihai să aibă un rost aici, acasă. Să nu fie nevoit să plece printre străini sau să trăiască din chirie într-un oraș mare și rece.

— Poate că am greșit dându-vă pământul fără să vă spun ce înseamnă pentru mine… Poate că trebuia să vă las să vă descurcați singuri…

Mihai a dat din cap trist:

— Nu e vina ta, mamă… Doar că lumea s-a schimbat prea repede pentru noi toți.

După ce au plecat, am rămas cu o liniște apăsătoare în casă. M-am uitat la poza lui Vasile de pe perete și am simțit lacrimile curgând fără oprire.

M-am întrebat: oare dragostea dintre părinți și copii mai are aceeași valoare când lumea se schimbă atât de repede? Oare gesturile noastre de iubire mai sunt înțelese sau devin doar poveri pentru cei tineri?

Ce ați fi făcut voi în locul meu?