Apartamentul care ne-a rupt familia: Povestea unei mame între datorie și disperare

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să văd cum ne ignorați rugămințile! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Ioana își verifica telefonul pe canapea, iar Vlad se prefăcea că citește ziarul.

Era deja trecut de un an de când le-am dat apartamentul nostru cu două camere din Drumul Taberei, după ce Vlad și Ioana au rămas fără locuință. Inițial, am crezut că va fi pentru câteva luni, până își pun pe picioare viața. Dar lunile s-au transformat în anotimpuri, iar anotimpurile într-un an întreg de promisiuni încălcate și tăceri apăsătoare.

Îmi amintesc perfect ziua în care le-am dat cheile. Vlad m-a strâns în brațe, cu ochii umezi: — Mamă, promit că nu o să te dezamăgesc. O să găsim ceva repede. Ioana zâmbea timid, dar nu a spus nimic. Atunci am simțit că fac ceea ce trebuie. Doar sunt mama lui! Cum să nu-l ajut?

Dar timpul a trecut și fiecare vizită la apartament era tot mai stânjenitoare. Găseam vase nespălate, haine aruncate peste tot și un miros greu de mâncare veche. Încercam să nu judec, să-mi spun că sunt tineri și că vor învăța. Dar când am văzut că nici măcar nu-și caută chirie sau un alt loc unde să stea, am început să mă simt folosită.

Soțul meu, Doru, era mai tăcut. — Mariana, nu vreau să mă cert cu Vlad. E băiatul nostru. Dar nici nu putem trăi așa la nesfârșit. Avem nevoie de apartament pentru noi sau măcar să-l închiriem. Pensia nu ne ajunge.

Într-o seară, după o discuție aprinsă cu Doru, am decis să-i chem la noi la masă pe Vlad și Ioana. Am pregătit sarmale, sperând că mâncarea va mai îndulci discuția grea ce urma.

— Vlad, Ioana… trebuie să vorbim serios despre apartament. A trecut deja un an. Noi avem nevoie de el sau măcar să-l putem închiria. Voi ce planuri aveți? am spus cu voce joasă.

Vlad a oftat adânc și a evitat privirea mea:
— Mamă, știi cât de greu e acum cu prețurile astea… Nici nu găsim ceva decent sub 400 de euro pe lună. Și Ioana încă nu și-a găsit serviciu stabil.

Ioana a ridicat din umeri:
— Dacă ne dați afară acum, unde să mergem? Poate peste câteva luni…

Atunci am simțit cum mi se rupe sufletul. Îmi venea să țip: „Nu vă dau afară! Vreau doar să vă asumați responsabilitatea!” Dar m-am abținut. Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii.

Seara aceea a trecut fără nicio rezolvare. Vlad a plecat supărat, Ioana tăcută ca de obicei. Doru m-a luat în brațe:
— Poate ar trebui să fim mai fermi…

Dar cum? Cum să fii ferm cu propriul copil? Cum să-i spui „ajunge” fără să te simți cea mai rea mamă din lume?

Zilele au trecut greu. Mă trezeam noaptea gândindu-mă la toate sacrificiile făcute pentru Vlad: orele suplimentare la serviciu ca să-i plătesc facultatea, banii strânși pentru avansul la apartament, grijile când era bolnav copil… Și acum? Acum mă simțeam ca o străină în propria viață.

Prietenii mă sfătuiau:
— Mariana, trebuie să pui piciorul în prag! Altfel nu vor pleca niciodată!

Dar eu știam că orice decizie va lăsa răni adânci.

Într-o zi, am primit o scrisoare de la bancă: trebuia să plătim o rată mărită pentru creditul apartamentului. Atunci am simțit că nu mai pot amâna nimic.

Am mers la apartament fără să-i anunț. Am găsit-o pe Ioana pe balcon, fumând nervos.
— Ioana, trebuie să discutăm serios. Nu mai putem continua așa. Aveți o lună să vă găsiți altceva.

A izbucnit:
— Nu vă pasă decât de bani! Niciodată nu m-ați acceptat cu adevărat!

M-a durut fiecare cuvânt ca un cuțit răsucit în inimă.

Când a venit Vlad acasă, l-am privit direct în ochi:
— Vlad, te rog… E timpul să fii bărbatul pe care l-am crescut.

A tăcut mult timp, apoi a spus încet:
— Poate ai dreptate… Dar mi-e frică.

Luna aceea a fost un coșmar: telefoane reci, vizite scurte și tăceri apăsătoare la fiecare masă de duminică. Într-un final, au găsit o garsonieră micuță la periferie.

Când au plecat, apartamentul era gol și trist. Am plâns ore întregi după ușă. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă mi-am pierdut copilul pentru totdeauna.

Acum stau singură în sufragerie și mă întreb: oare până unde trebuie să meargă sacrificiul unei mame? Când devine dragostea prea mult? Voi ce ați fi făcut în locul meu?