Între două lumi: când copiii nu mai vor la bunici

— Mami, te rog, vino să ne iei! Nu mai vrem aici! Vocea Irinei, fetița mea de opt ani, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Era a treia zi de când îi lăsasem pe ea și pe fratele ei, Vlad, la mama mea, la țară, în satul copilăriei mele. În mintea mea, vacanțele la bunici erau sinonime cu libertatea, cu mirosul de fân proaspăt și cu joaca până la apus. Dar pentru copiii mei, totul părea să fie altfel.

Am închis telefonul cu inima strânsă. Mama, Maria, mă sunase și ea cu o oră înainte: „Nu știu ce-i cu ei, dragă. Nu vor să iasă din cameră, nu mănâncă nimic, se uită doar la tablete. Ce copii sunt ăștia?”

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng. Simțeam că eșuez ca mamă. Pe de o parte, aveam nevoie de aceste câteva zile singură — serviciul mă storcea de energie, iar acasă nu mai aveam timp nici să respir. Pe de altă parte, copiii mei sufereau. Și între mine și mama se năștea un conflict mocnit: ea nu înțelegea de ce nepoții nu iubesc satul și regulile ei stricte; eu nu știam cum să-i explic că lumea s-a schimbat.

A doua zi, am decis să merg la țară. Pe drum, mi-am amintit cum mă certa mama când eram mică: „Nu te mai plânge atâta! La țară e sănătate!” Dar eu mă simțeam mereu străină printre copiii satului, iar acum istoria părea să se repete.

Când am ajuns, Vlad m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns. „Mami, bunica ne ceartă mereu că nu vrem să ieșim afară. Dar afară sunt gâște care ne urmăresc și câinii latră la noi! Și nu avem voie să ne uităm la desene decât o oră!”

Mama a ieșit din bucătărie cu șorțul pătat de sos: „Nu-i mai recunosc! Pe vremea ta, abia vă aduceam în casă! Acum numai tablete și mofturi!”

Am încercat să mediez conflictul. „Mamă, copiii nu sunt obișnuiți cu viața de aici. Poate ar trebui să le dai voie să stea mai mult la televizor sau să-i lași să te ajute la bucătărie.”

„Nu! La mine în casă nu se stă cu nasul în ecrane! Să iasă la aer!”

Irina s-a apropiat timid: „Mami, mi-e dor de tine. Și mi-e frică noaptea aici. Se aud tot felul de zgomote.”

Am simțit un nod în gât. Îmi venea să-i iau pe amândoi în brațe și să fug acasă. Dar știam că mama avea nevoie de compania lor — îi era greu singură după ce tata murise.

În acea seară am stat toți trei în camera copiilor. Vlad mi-a șoptit: „Dacă nu vrei să ne iei acasă, poți măcar să stai cu noi?”

Am rămas peste noapte. Dimineața, mama a venit cu o farfurie de gogoși calde. S-a așezat lângă noi și a oftat: „Poate că-s prea bătrână pentru lumea asta nouă. Dar tare mi-e dor de voi când plecați.”

Irina s-a uitat la ea: „Bunico, dacă ne citești tu povești seara și nu ne mai cerți că nu ieșim afară, putem sta mai mult.”

Mama a zâmbit trist: „Hai că încercăm.”

În zilele următoare am stat împreună — am făcut prăjituri, am plantat flori în grădină și am inventat jocuri noi. Copiii au început să râdă din nou. Dar știam că echilibrul era fragil: la primul conflict, totul putea exploda.

Când a venit momentul să plecăm acasă, mama m-a tras deoparte: „Sunt bătrână, fată dragă. Nu știu cât o să mai pot avea grijă de ei. Poate ar trebui să-i lași doar când chiar n-ai altă soluție.”

Pe drum spre oraș, Irina m-a întrebat: „Mami, tu ai fost fericită când erai mică la bunici?”

Am tăcut o clipă. Apoi am răspuns: „Uneori da, alteori nu. Dar atunci nu aveam curajul să spun ce simt.”

Acum mă întreb: oare e greșit să-mi ascult copiii și să schimb tradițiile? Sau ar trebui să-i forțez să se adapteze? Voi ce ați face în locul meu?