Umbrele din Subsol: Povestea lui Ilie și Vecina Care a Salvat o Viață

— Ilie, iar ai uitat să-ți iei pastilele! Ți-am spus de o mie de ori, nu te mai juca cu sănătatea ta!
Vocea fiicei mele, Cristina, răsuna încă în mintea mea, deși plecase din apartament cu două zile în urmă. Mă simțeam ca un copil certat, deși aveam șaptezeci și opt de ani. Mă uitam la ușa veche a subsolului blocului, încercând să-mi amintesc de ce coborâsem acolo. Aveam nevoie de borcanul cu dulceață de vișine, promisiune pentru nepoțica mea, Mara, care urma să vină în vizită.

Am deschis ușa cu cheia ruginită și am pășit în întuneric. Mirosul de mucegai și frigul m-au izbit în piept. Am bâjbâit după întrerupător, dar becul nu s-a aprins. „Lasă, Ilie, te descurci tu şi pe întuneric,” mi-am spus, încercând să-mi stăpânesc tremurul mâinilor. Am făcut câțiva pași, apoi am simțit cum podeaua alunecă sub mine. Am căzut peste niște cutii vechi, iar o durere ascuțită mi-a străbătut piciorul drept.

— Aoleu! Ajutor! — am strigat cât am putut de tare, dar pereții groși ai subsolului au înghițit sunetul. Am încercat să mă ridic, dar piciorul nu mă asculta. Am simțit cum panica mă cuprinde încet, ca o ceață rece.

Timpul s-a dilatat. Nu știu cât am stat acolo, poate ore sau poate zile. Mi-era sete, mi-era frig și mai ales mi-era frică. Gândurile îmi fugeau la Cristina: „Oare va veni să mă caute? Sau va crede că sunt la plimbare?” Mă gândeam la Mara și la promisiunea făcută. Îmi părea rău că nu am fost mai atent, că nu am spus nimănui unde merg.

În fiecare dimineață, aveam ritualul meu: ieșeam la plimbare prin parc, salutam vecinii și schimbam câteva vorbe cu Irina, vecina de la trei. O femeie trecută de cincizeci de ani, mereu cu o vorbă bună și o privire caldă. În ziua aceea însă, nu am mai ajuns la plimbare.

— Ceva nu e în regulă cu Ilie! — am auzit vocea Irinei undeva deasupra mea, după ce trecuseră deja două zile. — Nu l-am văzut deloc azi-dimineață și nici ieri!

— Poate a plecat la fiică-sa! — a răspuns cineva din bloc.

— Nu cred. Mereu îmi spune când pleacă undeva…

Am auzit pași pe scări și apoi cheia răsucindu-se în broasca ușii subsolului. Lumina telefonului Irinei a pătruns ca o speranță în întunericul meu.

— Ilie! Ești aici?

— Aici… jos… — am reușit să șoptesc.

A venit lângă mine, s-a aplecat și mi-a luat mâna în palmele ei calde.

— Doamne ferește! Stai liniștit, chem imediat ambulanța!

În timp ce așteptam salvarea, Irina mi-a vorbit încet:

— Știi că m-am gândit la dumneata toată noaptea? Nu mi-a dat pace gândul că nu te-am văzut la plimbare… Parcă lipsea ceva din bloc fără matale.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji. Nu mai plânsesem de ani buni. Poate niciodată nu m-am simțit atât de singur ca în acele zile în subsol. Dar nici atât de recunoscător ca acum, când cineva chiar a observat lipsa mea.

La spital, Cristina a venit val-vârtej:

— Tată, cum ai putut să fii atât de neglijent? Dacă nu era Irina… Doamne, nici nu vreau să mă gândesc!

Am văzut-o cum își ascunde fața în palme și am simțit toată povara vinovăției pe umerii mei bătrâni.

— Iartă-mă, Cristina… N-am vrut să vă sperii. N-am vrut să fiu o povară…

— Nu ești o povară! Dar trebuie să ne spui când ai nevoie de ajutor! Nu poți să faci totul singur…

M-am uitat la ea și am văzut pentru prima dată frica din ochii ei. Frica aceea că ar putea să mă piardă fără să apuce să-mi spună tot ce are pe suflet.

După externare, Irina a venit să mă vadă aproape zilnic. Îmi aducea supă caldă sau doar stătea cu mine la povești.

— Să știi că nu ești singur, Ilie. Și dacă ai nevoie de ceva, să-mi spui fără rușine!

Am început să privesc altfel oamenii din jurul meu. Să-i ascult mai atent, să le răspund la saluturi cu mai multă căldură. Am realizat cât de ușor putem dispărea din viața celorlalți fără ca nimeni să observe… dacă nu există cineva care chiar să se uite după noi.

M-am întrebat adesea: câți bătrâni ca mine zac uitați prin apartamente sau subsoluri reci? Câți dintre noi suntem invizibili pentru ceilalți? Și cât ar costa fiecare dintre noi să ridice privirea și să întrebe: „Ești bine? Ai nevoie de ceva?”

Oare chiar suntem atât de ocupați încât nu mai avem timp să fim oameni unii pentru ceilalți?