Umbra Tatălui: Povestea lui Radu și Lupta cu Moștenirea

— Nu poți să te prezinți așa, Radu! Nu ești doar „Radu”, ești fiul primarului Popescu! Ai o responsabilitate!
Vocea tatălui meu răsuna în sufrageria noastră veche, cu pereții tapetați și miros de cafea tare. Era o seară de iarnă, iar afară ningea liniștit, dar în casă era furtună. Mama încerca să-l tempereze, dar privirea lui tăioasă nu lăsa loc de discuții.

Aveam 19 ani și tocmai refuzasem să particip la o gală organizată de primărie. Nu voiam să fiu acolo doar ca să bifez prezența, să fiu „băiatul primarului”, să zâmbesc fals și să dau mâna cu oameni care mă priveau ca pe un trofeu. Dar tata nu înțelegea. Pentru el, titlul era totul.

— Tată, eu nu sunt tu! Nu vreau să port mereu costumul tău, să zâmbesc când nu simt, să spun ce vrei tu să spun!
— Nu e vorba despre ce vrei tu, Radu! E vorba despre familie, despre nume!

M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe hol, trântind ușa. Am simțit cum mi se strânge inima. Toată viața mea fusese o alergare după aprobarea lui, după validarea unui oraș întreg care mă judeca după greșelile sau succesele tatălui meu.

La școală, profesorii mă strigau „domnul Popescu junior”, iar colegii mă tachinau: „Ia uite-l pe viitorul primar!” Nu conta că eu visam la altceva — la pictură, la libertate, la o viață fără etichete.

Într-o zi, la liceu, am avut o discuție cu Irina, colega mea de bancă.
— Radu, tu chiar vrei să faci politică?
— Nu… dar nici nu pot să spun asta acasă. Tata ar face infarct.
— Dar tu ce vrei?
Am rămas tăcut. Nu știam ce vreau. Știam doar ce NU voiam: să fiu o copie a tatălui meu.

Anii au trecut și presiunea a crescut. Tata a ieșit la pensie după trei mandate și toată lumea se aștepta ca eu să-i calc pe urme. La fiecare eveniment, la fiecare masă în familie, discuția ajungea inevitabil la politică.

— Radu, ai văzut ce-a zis domnul viceprimar? Tu ai putea face mai bine! — mă bătea pe umăr unchiul meu.
— Lasă-l în pace! — intervenea mama, dar vocea ei era slabă.

Într-o seară, tata a venit la mine cu o mapă groasă.
— Uite, aici sunt toate contactele mele, toți oamenii care te pot ajuta. E timpul să-ți asumi rolul.

Am simțit cum mă sufoc. Am luat mapa și am plecat fără să spun nimic. Am mers pe jos ore întregi prin orașul acela mic, unde fiecare colț îmi amintea de el: parcul unde s-a tăiat panglica la inaugurare, școala unde a donat calculatoare, piața unde lumea îl saluta cu respect.

M-am oprit pe o bancă și am plâns. Pentru prima dată după mult timp, am lăsat totul să iasă: furia, frustrarea, neputința. M-am întrebat dacă voi putea vreodată să fiu văzut ca Radu și nu ca „fiul primarului Popescu”.

În acea noapte am decis să plec la București. Am aplicat la Arte Plastice fără să spun nimănui. Când am primit acceptarea, am făcut bagajele și am anunțat familia la cină.

— Plec la București. La Arte.
Tata a rămas mut. Mama a început să plângă.
— Cum adică? Să-ți bați joc de tot ce-am construit? — vocea tatălui meu tremura de furie.
— Nu-mi bat joc de nimic! Vreau doar să fiu eu însumi!

A urmat cea mai grea perioadă din viața mea. Tata nu mi-a vorbit luni întregi. M-a sunat doar o dată:
— Să nu uiți cine ești!
Dar eu voiam tocmai asta: să uit cine cred alții că sunt.

La București am descoperit o lume nouă. Oameni care nu știau cine e tata, care mă vedeau doar pe mine — cu bune și rele. Am avut momente când m-am simțit pierdut, când m-am întrebat dacă am făcut alegerea corectă. Dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine.

După doi ani m-am întors acasă pentru o expoziție. Tata a venit neanunțat. S-a uitat la tablourile mele fără să spună nimic. La final s-a apropiat:
— Frumos… dar lumea tot te va întreba de mine.
Am zâmbit trist:
— Poate că într-o zi vor întreba de mine.

Acum stau în atelierul meu mic din București și pictez. Uneori încă simt povara numelui pe umeri, dar încerc să-l transform în inspirație, nu în lanțuri.

Oare câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin? Câți ne ascundem sub titluri moștenite și uităm cine suntem cu adevărat?