Opt ani de tăcere: Povara unei inimi neauzite

— Maria, nu mai ai răbdare nici cu bătrânii, nici cu copiii! a strigat Ilinca, nora mea, trântind ușa bucătăriei. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi-a căzut pe păturica ponosită de pe genunchii lui nea Vasile, tatăl ei. Era ora șase dimineața și deja simțeam că ziua mă strivește.

Nu știu când am ajuns să fiu eu cea care se trezește prima și se culcă ultima. Poate în ziua în care Ilinca a venit plângând la ușă, cu băiețelul de mână și cu vestea că tatăl ei a făcut un accident vascular. „Nu avem unde să-l ducem, mama nu mai e, iar la azil nu-l pot lăsa”, mi-a spus atunci. Am privit-o lung, încercând să-mi adun gândurile. Nu era sângele meu, dar era tatăl nurorii mele, iar eu… eu nu știam să spun nu.

Au trecut opt ani de atunci. Opt ani în care am schimbat pampersi, am dat medicamente la ore fixe, am spălat răni care nu se vindecau niciodată. Opt ani în care am ascultat aceleași povești despre război și foamete, despre cum a construit casa cu mâinile lui și cum Ilinca era „cea mai frumoasă fată din sat”. Opt ani în care nimeni nu m-a întrebat dacă mai pot.

Într-o seară, când toți ceilalți erau la masă și râdeau la glumele lui Radu, fiul meu, eu stăteam pe hol cu nea Vasile, încercând să-i dau supa cu lingurița. „Ești o fată bună, Maria”, mi-a șoptit el cu voce stinsă. Am simțit un nod în gât. Era prima dată când cineva îmi spunea asta. Dar a doua zi a uitat totul și m-a întrebat cine sunt.

Ilinca venea rar să-l vadă. „Nu pot să-l văd așa”, îmi spunea de fiecare dată când o rugam să stea măcar o oră cu el. Radu era mereu ocupat cu serviciul. „Mama, tu te pricepi mai bine la astea”, îmi zicea scurt și pleca. Și eu? Eu rămâneam cu bărbatul acesta străin, care uneori mă confunda cu soția lui moartă și alteori mă certa că nu-i dau destul zahăr în ceai.

Vecinii șușoteau pe la colțuri: „Maria s-a făcut infirmieră la bătrânețe”. Uneori îi auzeam râzând când ieșeam la magazin după pâine. Alteori mă opreau să mă întrebe dacă nu mi-e greu. Le zâmbeam politicos și schimbam vorba. Dar acasă, când rămâneam singură în bucătărie, plângeam în pumni.

Într-o zi de iarnă, nea Vasile a făcut febră mare. Am chemat ambulanța și am stat cu el toată noaptea la spital. Ilinca a venit abia dimineața. „Nu puteai să mă suni mai devreme?”, m-a certat ea printre lacrimi. Am vrut să-i spun că am sunat de trei ori, dar n-a răspuns. Am vrut să-i spun că nu mai pot, că mă doare spatele de la atâta ridicat și sufletul de la atâta tăcere. Dar n-am spus nimic.

Când nea Vasile s-a stins, casa s-a umplut de lume. Toți au plâns, toți au povestit cât de bun a fost. Eu am stat într-un colț și am privit cum Ilinca primea condoleanțe și cum Radu dădea indicații despre colivă. Nimeni nu m-a întrebat cum mă simt sau dacă am nevoie de ceva.

După înmormântare, casa s-a golit brusc. Ilinca a venit să ia câteva haine de-ale tatălui ei și mi-a spus pe fugă: „Mulțumesc că ai avut grijă de el”. Atât. Un mulțumesc aruncat peste umăr, ca o monedă mică într-o fântână adâncă.

Au trecut luni de atunci și încă mă trezesc noaptea crezând că trebuie să-i dau pastilele sau să-i schimb poziția în pat. Casa e liniștită acum, dar liniștea asta mă apasă mai tare decât orice zgomot.

Uneori mă întreb dacă sacrificiul meu a avut vreun rost sau dacă am fost doar o umbră prin viața lor. Oare cât valorează grija atunci când nu e văzută? Și câte inimi ca a mea se sting încet în casele României, fără ca cineva să le spună vreodată: „Mulțumesc”?