„Nu mai pot, trebuie să plecați!”: Povestea unei mame care își alungă fiicele

— Nu mai pot, trebuie să plecați! Am nevoie să trăiesc singură acum!
Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre farfurii nespălate și lumina slabă a becului vechi. Am văzut cum ochii Ilincăi s-au mărit de uimire, iar Mara, cea mică, a început să plângă fără zgomot, cu lacrimi grele care îi curgeau pe obraji.

Nu știu când am ajuns aici. Poate în ziua în care Victor a murit, lăsându-mă cu două fete și un apartament de două camere în Rahova. Sau poate în fiecare seară când mă întorceam de la muncă, obosită, găsind aceeași dezordine și aceleași certuri între ele. Poate când am început să simt că nu mai sunt mamă, ci doar o umbră care spală, gătește și plânge pe ascuns.

Ilinca avea 22 de ani și încă nu-și găsise un rost. Schimba joburi ca pe șosete: ba la supermarket, ba la o cafenea din centru, ba acasă, pe canapea, cu telefonul în mână. Mara abia terminase liceul și nu voia să audă de facultate. „De ce să mă chinui? Oricum nu găsești nimic bun în țara asta”, îmi spunea mereu. Eu încercam să le înțeleg, dar simțeam cum mă sufoc între pereții aceia subțiri, unde fiecare discuție se transforma într-o ceartă.

— Mama, glumești? Unde să plecăm? a întrebat Ilinca cu voce tremurată.

— Nu glumesc. Am nevoie de liniște. Am nevoie să fiu singură. Nu mai pot așa.

Mara s-a ridicat brusc de la masă și a trântit ușa camerei. Am rămas cu Ilinca, care mă privea ca și cum nu mă recunoștea.

— Tu chiar vrei să ne dai afară? După tot ce-am trecut?

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu voiam să le rănesc. Dar nu mai puteam. De un an de zile nu mai dormeam nopțile. Mă gândeam la Victor, la cum ar fi fost dacă ar fi trăit. La cum ar fi fost dacă nu eram atât de singură în toate deciziile astea imposibile.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului și am ascultat cum Mara plângea dincolo de perete. M-am gândit la copilăria lor: la excursiile la munte, la serile când citeam povești împreună. Unde dispăruseră toate astea? Când devenisem străine?

A doua zi dimineață, Mara a venit la mine cu ochii umflați:

— Mama, chiar nu ne mai vrei aici?

— Nu e vorba că nu vă vreau… Dar nu mai pot. Am nevoie să respir. Să-mi găsesc liniștea. Poate și voi aveți nevoie de asta.

Ilinca a început să caute chirii pe internet. Îmi arunca priviri reci și vorbe scurte. „Nu-ți face griji, ne descurcăm noi.” Dar știam că nu era așa simplu. Salariile mici, chiriile mari, prieteni puțini dispuși să ajute.

Într-o seară, după o altă ceartă legată de bani și facturi neplătite, Ilinca mi-a spus:

— Știi ce? Poate că ai dreptate. Poate că ne-am obișnuit prea mult să stăm aici și să nu facem nimic pentru noi. Dar doare… Doare că tu ești cea care ne împinge afară.

Am simțit că mă prăbușesc. Am plâns toată noaptea. M-am întrebat dacă sunt o mamă rea sau doar o femeie obosită care nu mai poate duce totul pe umeri.

Au trecut două săptămâni. Fetele au găsit o garsonieră mică în Militari, cu chirie împărțită la doi. În ziua în care au plecat, casa a devenit brusc prea mare și prea goală. Am rămas singură cu tăcerile mele și cu pozele vechi de pe raft.

Mara mă suna uneori să mă întrebe cum sunt. Ilinca nu-mi răspundea la mesaje decât rar, sec: „Sunt bine”. M-am dus la psiholog după ce am simțit că nu mai pot respira de vinovăție.

Într-o zi, am găsit un bilet pe masă: „Mama, te iubim chiar dacă doare.” Era scrisul Marei.

M-am întrebat atunci: oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă înseamnă mereu sacrificiu? Sau uneori trebuie să-i lași pe cei dragi să plece ca să se regăsească? Voi ce ați fi făcut în locul meu?