Nimeni nu putea aduce nepotul în weekend, dar o vizită neașteptată a schimbat totul: Povestea lui Victor

— Nu mai insista, tată! Nu pot să-l aduc pe Vlad weekendul ăsta! Vocea lui Radu răsuna tăios prin telefon, iar eu strângeam receptorul cu mâinile tremurânde. Mă uitam la Maria, soția mea, care încerca să-și ascundă lacrimile în spatele unei căni de ceai. Casa era prea mare și prea tăcută fără râsetele nepotului nostru.

De când Radu s-a mutat la București cu familia lui, fiecare întâlnire cu Vlad era o sărbătoare. Dar în ultimul an, vizitele s-au rărit. Mereu apărea ceva: serviciu, grădiniță, oboseală. De fiecare dată când încercam să-l conving pe Radu să vină, simțeam cum se ridică un zid între noi. Un zid pe care nu-l înțelegeam și care mă durea mai mult decât aș fi recunoscut vreodată.

— Lasă-l, Victor, poate chiar nu poate… mi-a șoptit Maria, dar știam că și ea suferă. Ne-am dorit mereu o familie mare, dar Dumnezeu ne-a dat un singur copil. L-am crescut cu dragoste și sacrificii, am pus totul pentru el. Poate prea mult.

În acea seară, am stat pe fotoliu și am privit pozele vechi: Radu mic, cu ochii lui mari și curioși, Maria tânără și zâmbitoare, eu cu părul încă negru. M-am întrebat unde am greșit. De ce nu mai suntem aproape? De ce simt că pierd legătura cu fiul meu?

A doua zi dimineață, Maria a găsit o scrisoare veche de la Radu, din armată. „Mi-e dor de voi”, scria el atunci. Am zâmbit amar. Acum nu mai scria decât mesaje scurte pe WhatsApp.

Sâmbătă după-amiază, când deja renunțasem la orice speranță, am auzit soneria. Am deschis ușa fără chef și am rămas împietrit: în fața mea stătea Vlad, cu ghiozdanul în spate și un zâmbet larg.

— Bunicule! Am venit!

În spatele lui era Radu, obosit și cu ochii roșii.

— N-am putut să spun nu… Vlad a plâns toată noaptea că vrea la voi. Și… cred că și eu aveam nevoie să vin.

Maria a izbucnit în plâns și l-a strâns pe Vlad în brațe. Eu l-am privit pe Radu. Era bărbat acum, dar în ochii lui am văzut copilul de altădată.

— Hai înăuntru, fiule.

Seara aceea a fost ca o gură de aer după o lungă scufundare. Vlad s-a jucat cu trenulețele vechi, Maria a făcut clătite, iar eu am stat cu Radu pe terasă.

— Tată… știu că te-am dezamăgit că nu vin mai des. Dar e greu… serviciul mă stoarce, acasă nu mai am energie nici să mă joc cu Vlad. Și uneori simt că nu sunt destul de bun nici ca tată, nici ca fiu…

Mi s-a pus un nod în gât. L-am privit lung.

— Știi… și eu am simțit asta când erai mic. Că nu sunt destul de bun pentru tine sau pentru mama ta. Dar n-ai fost niciodată o povară. Ai fost bucuria noastră.

Radu a oftat și s-a uitat spre stele.

— Mi-e greu să vorbesc despre asta… Dar cred că m-am supărat pe voi când eram adolescent. Când nu m-ați lăsat să merg la munte cu prietenii mei… Am simțit că nu mă înțelegeți niciodată.

Am zâmbit trist.

— Poate n-am știut să-ți arătăm cât te iubim. Am vrut doar să te protejăm.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine cu o întrebare:

— Bunicule, tu ai fost vreodată trist?

L-am luat în brațe și i-am spus:

— Da, puiule. Dar când sunteți voi aici, toată tristețea dispare.

Când au plecat duminică seara, Maria a rămas mult timp la fereastră.

— Crezi că o să ne vedem mai des?

Am strâns-o de mână.

— Nu știu… Dar știu că trebuie să fim răbdători și să nu renunțăm la ei.

Acum stau singur la masă și mă gândesc: oare cât de mult contează să ne cerem iertare unii altora? Oare câte familii se pierd din cauza tăcerii? Voi ce ați face dacă ați simți că vă pierdeți copilul?