Dincolo de orizont: O nouă viață la 48 de ani

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să fiu doar mama, soția, femeia care gătește și spală! Am nevoie de ceva mai mult, am nevoie să simt că trăiesc!

Vocea mea a răsunat în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Ilinca, fiica mea cea mare, s-a oprit din mestecat cafeaua și m-a privit cu ochii ei mari, verzi, moșteniți de la mine. Avea 22 de ani și era deja obișnuită cu micile mele crize, dar de data asta simțea că e ceva diferit.

— Mamă, ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva la serviciu?

Am dat din cap. Nu era vorba de serviciu. Era vorba de mine. De cine am devenit după aproape 30 de ani de căsnicie cu Sorin, după două fete crescute și o viață întreagă petrecută în același apartament din Pitești. M-am uitat la mâinile mele, crăpate de la atâta spălat vase și rufe, și am simțit o furie mocnită.

— Nu s-a întâmplat nimic. Tocmai asta e problema. În fiecare zi e la fel. Mă trezesc, fac cafeaua, merg la muncă, vin acasă, gătesc, spăl, mă uit la televizor cu tata tău și adorm. Și mâine o iau de la capăt. Nu mai vreau așa!

Ilinca a oftat. — Știi că te iubim, mamă. Dar poate ai nevoie doar de o vacanță.

Am zâmbit amar. Vacanță… Ultima dată când am fost undeva a fost la mare, acum șapte ani, cu tot neamul. Nici nu-mi mai aminteam cum e să merg undeva doar pentru mine.

În seara aceea, după ce toți s-au culcat, am rămas singură în bucătărie. Am deschis laptopul și am început să caut ceva… orice: cursuri online, grupuri de femei, povești despre oameni care au schimbat ceva la vârsta mea. Așa am dat peste un forum unde o femeie din Bacău povestea cum a plecat singură într-o excursie în Grecia la 50 de ani. Am citit totul pe nerăsuflate.

A doua zi dimineață, i-am spus lui Sorin:

— Vreau să plec singură câteva zile. Să văd altceva. Să mă regăsesc.

Sorin s-a uitat la mine ca la o nebună.

— Ce prostii vorbești? Ai vreo criză? Ce-ți lipsește aici?

— Îmi lipsesc eu însămi! am izbucnit. Nu mai știu cine sunt fără voi.

A urmat o ceartă cum nu mai avusesem de ani buni. Sorin nu înțelegea. Pentru el, familia era totul și nu concepea să vrei altceva decât liniște și stabilitate. Fetele au încercat să mă susțină pe ascuns, dar tensiunea plutea în aer.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Viorica mi-a spus:

— Hai cu mine la atelierul ăsta de pictură pe ceramică! E relaxant și poate-ți găsești un hobby nou.

Am acceptat fără să mă gândesc prea mult. În atelierul micuț din centrul orașului am simțit pentru prima dată după mult timp că respir altfel. Am pictat un bol stângaci, dar m-am simțit mândră ca un copil.

— Ești talentată! mi-a spus profesoara, doamna Ruxandra.

Am râs. — N-am mai ținut o pensulă în mână din liceu.

— Poate e timpul să începi din nou.

Seara i-am arătat fetelor bolul meu colorat. Ilinca m-a îmbrățișat.

— Mamă, e superb! Trebuie să faci mai multe!

Dar Sorin a privit bolul cu răceală.

— Ai timp de prostii din astea? Cine face mâncare?

M-am simțit iar mică și neînsemnată. Dar ceva în mine se schimbase deja. În următoarele săptămâni am mers la toate atelierele posibile: ceramică, fotografie, dans popular. Am cunoscut femei ca mine: Mariana, care divorțase după 25 de ani; Lidia, care își crescuse singură băiatul; Ana-Maria, care pierduse totul într-un incendiu și o luase de la capăt.

Am început să scriu pe blog despre experiențele mele. Primeam mesaje de la femei necunoscute care-mi spuneau că le dau curaj. Încet-încet, am început să mă simt vie.

Sorin devenea tot mai distant. Într-o seară mi-a spus:

— Nu te mai recunosc. Parcă nu mai ești soția mea.

— Poate că nici n-am fost vreodată cu adevărat… Poate că abia acum sunt eu însămi.

A urmat o perioadă grea. Fetele erau prinse între noi doi. Mama mea mă certa la telefon:

— Ce-ți trebuie ție prostii la vârsta asta? Stai liniștită acasă!

Dar eu nu mai puteam da înapoi. Am început să organizez mici excursii cu grupul nostru de femei: am mers la Sibiu, la Brașov, am urcat pe munte pentru prima dată după 30 de ani. Am râs ca niște adolescente și am plâns împreună când una dintre noi a aflat că are cancer.

Într-o zi am primit un mesaj pe blog de la o femeie din Constanța:

„Mi-ai dat curaj să-mi spun soțului că vreau să mă apuc de pictură. Mulțumesc!”

Atunci am înțeles că schimbarea mea nu era doar pentru mine.

Sorin a acceptat greu noua mea viață. Au fost luni întregi în care abia ne vorbeam. Dar într-o seară mi-a spus încet:

— Dacă asta te face fericită… Poate ar trebui să încerc și eu ceva nou.

Acum, la 49 de ani, mă uit în oglindă și văd o altă femeie: cu riduri mai adânci dar cu ochii vii. Am prietene noi, pasiuni noi și planuri pentru viitor.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc vieți pe jumătate doar pentru că le e teamă să spună „vreau altceva”? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne alegem pe noi?