Două Ani de Tăcere: Povestea Unei Mame și a Fiicei Ei

— Nu-mi pasă dacă ești obosită, Nora! Notele astea nu te vor duce nicăieri! Ai auzit?

Vocea mea răsuna în bucătăria mică, cu faianța veche și miros de ciorbă proaspătă. Nora, cu ochii ei mari și triști, își strângea caietul la piept. Avea doar șaptesprezece ani atunci, dar privirea ei era deja aceea a unui adult rănit.

— Mamă, încerc… chiar încerc, dar nu pot mai mult…

— Nu există „nu pot”! Există doar „nu vreau”! Am muncit prea mult ca să ajungi tu să te mulțumești cu mediocritatea!

A trântit ușa camerei și am rămas singură, cu furia și frustrarea care mă mistuiau. Așa am fost mereu: exigentă, perfecționistă, convinsă că doar disciplina și ambiția pot salva pe cineva de la eșec. Așa am crescut-o pe Nora.

Anii au trecut repede. Nora a intrat la facultate, apoi a plecat la București. M-am trezit singură în apartamentul nostru din Ploiești, cu pereții tapetați de diplomele ei și cu telefonul care suna din ce în ce mai rar. La început, vorbeam săptămânal. Apoi, lunar. Apoi… nimic.

Două ani. Atât a trecut de când nu mi-a mai răspuns la telefon. Am aflat de pe Facebook că s-a căsătorit cu Radu – un băiat liniștit, dar fără ambiții, după părerea mea – și că are o fetiță, Serenity. O nepoată pe care n-am ținut-o niciodată în brațe.

Mă uit la pozele lor: Nora zâmbește larg, Serenity râde cu gura până la urechi, Radu o ține de mână. În fiecare imagine, lipsesc eu. Și doare. Doare cumplit.

Am încercat să-i scriu mesaje: „Mi-e dor de tine.” „Te rog, sună-mă.” „Vreau să-mi cunosc nepoata.” Niciun răspuns. Am sunat-o de zeci de ori. Am mers chiar la ușa lor, dar nu mi-a deschis nimeni. Vecina mi-a spus că „nu sunt acasă”, dar am văzut umbre mișcându-se după perdea.

Într-o seară de iarnă, când zăpada se topea pe trotuar și orașul părea mai pustiu ca niciodată, am găsit curajul să-i scriu o scrisoare lungă. Am pus tot sufletul acolo: regrete, scuze, amintiri din copilăria ei – cum îi citeam povești înainte de culcare, cum îi făceam clătite duminica dimineața. Am recunoscut tot ce am greșit: presiunea pusă pe umerii ei mici, lipsa de tandrețe, cuvintele grele aruncate la nervi.

Am pus scrisoarea în cutia poștală a apartamentului lor și am așteptat. O zi. O săptămână. O lună. Nimic.

Într-o zi, m-a sunat sora mea, Elena:

— Maria, trebuie să accepți că Nora are nevoie de timp. Poate nu vrea să-și crească fetița cu frica pe care ai pus-o tu în ea.

— Dar eu am vrut doar să fie bine! Să nu sufere cum am suferit eu!

— Poate tocmai asta a făcut-o să sufere cel mai mult…

M-am prăbușit pe canapea și am plâns ca un copil. Pentru prima dată în viață, am simțit că nu mai am control asupra nimic.

Într-o duminică dimineață, când soarele abia răsărise peste blocurile cenușii, am primit un mesaj scurt: „Te rog să nu mai insiști. Am nevoie de liniște.”

Atât. Fără explicații, fără reproșuri directe. Doar tăcere.

Am început să mă întreb: unde am greșit atât de tare? De ce nu pot repara? De ce nu mă lasă să fiu parte din viața ei? Mi-am dat seama că nu există răspunsuri simple.

Am început să merg la biserică, să aprind lumânări pentru sănătatea ei și a nepoatei mele. Preotul mi-a spus:

— Iertarea vine greu când rănile sunt adânci. Dar nu încetați să sperați.

În fiecare zi mă lupt cu vinovăția și cu dorul. Îmi fac curaj să ies din casă doar ca să nu mă sufoc în propriile regrete. Vecinii mă întreabă de Nora și eu zâmbesc fals:

— E bine… are familie frumoasă…

Noaptea visez că intru pe ușa lor și Serenity aleargă spre mine strigând „bunica!”. Mă trezesc plângând.

Uneori mă gândesc să renunț la tot: la orgoliu, la dorința de a avea dreptate, la trecutul care ne-a despărțit. Să accept că poate nu voi mai fi niciodată parte din viața ei.

Dar apoi îmi spun: poate într-o zi va citi scrisoarea mea sau va asculta un mesaj lăsat pe robotul telefonic și va înțelege că iubirea mea n-a fost niciodată despre note sau reușite, ci despre frica de a nu o pierde.

Poate într-o zi va veni acasă și vom bea împreună o cafea în bucătăria noastră mică.

Până atunci… trăiesc cu întrebarea care mă macină în fiecare seară:

Oare cât de mult poate dura tăcerea între o mamă și fiica ei? Și dacă dragostea e atât de mare, poate ea vindeca tot ce am stricat cu mâinile mele?