Umbra dintre noi: Povestea unei mame și a nurorii sale

— Nu pot să cred că ai pus zahăr în laptele lui! Ți-am spus clar că nu are voie dulciuri, mamă!
Vocea Irinei răsuna în bucătăria noastră mică, cu faianță veche și miros de cafea proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se învârtea între nepotul meu, Vlad, care se juca liniștit cu mașinuțele pe covor, și fiul meu, Radu, care încerca să evite privirea oricăreia dintre noi.

Am crescut trei copii singură, după ce soțul meu a murit într-un accident de muncă la combinatul din oraș. Am muncit la croitorie zi și noapte ca să nu le lipsească nimic. Când Radu mi-a spus că va avea un copil cu Irina, am plâns de fericire. M-am gândit că viața îmi dă, în sfârșit, o răsplată pentru toți anii de trudă.

Dar acum, după două săptămâni în care am avut grijă de Vlad cât timp ei au fost plecați la conferința Irinei la București, mă simțeam ca un intrus în propria familie.

— Irina, nu am vrut să-i fac rău. A plâns toată noaptea și am crezut că un pic de zahăr îl va liniști… Așa făceam și cu copiii mei.

Irina a oftat adânc și a dat ochii peste cap.
— Nu mai suntem în anii ’90! Acum știm cât de dăunător e zahărul pentru copii. Te rog să respecți regulile noastre!

M-am simțit mică și neînsemnată. Am vrut să-i spun că nu e ușor să fii singură cu un copil mic, că Vlad are nevoie de atenție și dragoste, nu doar de reguli stricte. Dar cuvintele mi-au rămas în gât.

Radu a încercat să detensioneze atmosfera:
— Hai să nu ne certăm acum… Mama a făcut tot ce a putut. Vlad e bine, nu?

Irina l-a privit tăios:
— Nu e vorba doar despre asta! E vorba despre respectul pentru deciziile noastre ca părinți. Dacă nu putem avea încredere că va urma instrucțiunile, data viitoare găsim pe altcineva.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Să aud că ar prefera o bonă străină decât pe mine… Am ieșit pe balcon și am privit blocurile cenușii din cartierul nostru vechi din Ploiești. M-am întrebat unde am greșit. Oare dragostea mea nu mai valorează nimic?

În zilele următoare, Irina m-a evitat. Când venea să-l ia pe Vlad după grădiniță, abia mă saluta. Radu încerca să mă liniștească:
— O să-i treacă… Știi cum e ea, perfecționistă. Dar te iubește, doar că vrea ce e mai bine pentru Vlad.

Dar eu simțeam că între mine și Irina s-a ridicat un zid rece. Îmi era dor de vremurile când venea la mine cu prăjituri făcute împreună sau când râdeam la povești despre copilărie. Acum totul era calculat: ce are voie Vlad să mănânce, cât timp are voie la televizor, ce haine să poarte. Parcă nu mai era loc pentru bunici în lumea lor modernă.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit la mine (îl lăsaseră pentru câteva ore), am auzit-o pe Irina vorbind la telefon pe hol:
— Nu mai pot cu soacra asta! Nu pricepe nimic! Parcă aș vorbi cu un perete…

M-am ascuns în bucătărie și am plâns în tăcere. M-am gândit la mama mea, cum mă certa când eram mică pentru orice greșeală și cât de mult mi-a lipsit blândețea ei. Eu am vrut mereu să fiu altfel: caldă, prezentă, iertătoare. Dar poate că am greșit și eu undeva… Poate că nu m-am adaptat la vremurile astea noi.

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc deschis cu Irina. Am pregătit cafeaua ei preferată și am așteptat-o pe balcon. Când a venit, i-am spus:
— Irina, vreau să-ți cer iertare dacă te-am supărat sau dacă nu am respectat regulile voastre. Știu că vremurile s-au schimbat și poate nu mă pricep la toate lucrurile astea moderne… Dar te rog să nu mă îndepărtezi de Vlad. E tot ce am mai drag pe lume.

Irina s-a uitat lung la mine și pentru prima dată am văzut lacrimi în ochii ei:
— Știu că îl iubești… Dar mi-e teamă că nu mă asculți și că o să sufere din cauza asta. Și eu sunt obosită… Mi-e greu să fiu mamă perfectă tot timpul.

Am luat-o de mână și i-am spus:
— Nici eu n-am fost mamă perfectă pentru Radu… Dar l-am iubit cât am putut de mult. Poate putem găsi o cale să ne ajutăm una pe alta, nu să ne judecăm mereu.

A oftat și m-a îmbrățișat scurt, stângaci. Nu era împăcare deplină, dar era un început.

De atunci încercăm să comunicăm mai mult: îi cer mereu instrucțiuni scrise pentru Vlad și îi trimit poze cu el când e la mine. Nu e ușor — uneori simt că orice gest al meu e analizat la microscop — dar mă străduiesc.

Uneori mă întreb: oare generația mea chiar nu mai are loc în lumea asta nouă? Sau poate trebuie doar să învățăm să ne ascultăm unii pe alții? Voi ce credeți? Cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?