O viață trăită pentru alții: Povestea mea până la 48 de ani

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să stau aici, să mă sufoc în fiecare zi! — vocea Ioanei, fiica mea cea mică, răsuna ca un ecou în bucătăria noastră mică, cu pereți galbeni și miros de ciorbă proaspătă. Era o după-amiază de martie, iar vântul bătea cu putere peste dealurile satului. Ioana își strângea rucsacul la piept, cu ochii plini de lacrimi și revoltă.

— Și unde vrei să te duci? La București? Crezi că acolo te așteaptă cineva cu brațele deschise? — am întrebat-o, încercând să-mi ascund teama sub un ton aspru. Dar adevărul era că mă temeam. Mă temeam să rămân singură, să nu mai am pe cine să îngrijesc, să nu mai fiu necesară.

Toată viața mea a fost despre ceilalți. M-am măritat la 19 ani cu Vasile, băiatul cel harnic din sat, pentru că așa era rânduiala. Am făcut trei copii: Andreea, Ioana și Mihai. Am avut grijă de mama bolnavă până când a murit, apoi de soacra mea, apoi de Vasile când a făcut infarct. Niciodată nu m-am gândit ce-mi doresc eu. Niciodată nu mi-am permis să visez.

Când copiii erau mici, nu aveam timp nici să respir. Dimineața mă trezeam la cinci, făceam focul în sobă, pregăteam micul dejun, îi trimiteam la școală. Seara îi ajutam la teme, spălam hainele la mână și coseam la lumina lămpii. Vasile venea obosit de la câmp și nu vorbea prea mult. Uneori, când îl vedeam cum adoarme cu capul pe masă, mă întrebam dacă și el simte același gol ca mine.

Anii au trecut repede. Fetele au crescut și au început să viseze la altceva. Andreea a plecat prima, la facultate în Iași. Îmi amintesc cum am plâns în gară, ținând-o strâns de mână. — Să ai grijă de tine, mamă! — mi-a spus ea, dar eu nu știam cum să am grijă de mine.

Ioana a fost mereu mai rebelă. Îmi reproșa că nu înțeleg lumea ei, că sunt prea închisă la minte. — Tu nu știi ce înseamnă să fii liber! — mi-a strigat într-o zi. Poate avea dreptate. Eu nu am fost niciodată liberă.

Mihai a rămas cel mai mult lângă mine. Dar și el s-a schimbat după ce s-a angajat la oraș. Venea tot mai rar acasă și vorbea tot mai puțin.

Într-o zi de toamnă, după ce Ioana a plecat definitiv la București, m-am trezit singură în casă. Am privit în jur: pereții plini de fotografii vechi, masa mare rămasă goală, patul nefăcut al lui Mihai. Am simțit o durere surdă în piept și am început să plâng fără oprire.

Vasile murise cu doi ani înainte. De atunci, zilele mele se scurgeau una după alta, fără rost. Mergeam la biserică duminica, mai stăteam de vorbă cu vecinele la poartă, dar nimic nu-mi umplea golul din suflet.

Într-o seară friguroasă de iarnă, Andreea m-a sunat din Germania. — Mamă, vino la mine! Să vezi lumea! Să vezi cum e viața aici! — vocea ei era caldă și plină de speranță. Am ezitat mult timp. Mi-era frică să ies din satul meu, din lumea mea mică.

Dar într-o zi am făcut bagajul și am plecat. Drumul cu avionul mi s-a părut un vis ciudat. Când am ajuns la Andreea acasă, totul era altfel: oameni grăbiți pe stradă, magazine uriașe, limbi străine peste tot. M-am simțit pierdută ca un copil.

Andreea m-a dus la muzeu, la teatru, în parcuri mari cât tot satul nostru. Am văzut femei care mergeau singure la cafenea sau citeau pe o bancă în parc fără să le pese de gura lumii. Am văzut bătrâni care călătoreau prin lume cu rucsacul în spate.

Într-o seară am stat cu Andreea pe balcon și am privit luminile orașului.
— Mamă, tu ai fost vreodată fericită? — m-a întrebat ea brusc.
Am rămas fără cuvinte. Nu știam ce să răspund.
— Nu știu… cred că nu mi-am pus niciodată întrebarea asta.
— Poate ar trebui să începi acum — mi-a spus ea blând.

După două săptămâni m-am întors acasă. Satul părea și mai mic decât înainte. Oamenii mă priveau ciudat când le povesteam ce am văzut în Germania.
— Ce-ți trebuie ție atâta umblat? Nu-ți ajunge casa ta? — mă întreba vecina Ileana.
Dar eu simțeam că ceva s-a schimbat în mine.

Am început să citesc cărți pe care le găseam la biblioteca din oraș. Am început să scriu într-un jurnal gândurile mele cele mai ascunse. Am început să mă întreb cine sunt eu fără rolul de mamă sau soție.

Într-o zi, Ioana m-a sunat plângând: — Mamă, nu știu ce să fac cu viața mea! Simt că nu aparțin nicăieri…
Atunci am realizat că povestea mea se repetă prin copiii mei. Și ei caută sensul vieții lor printre ruinele viselor mele neîmplinite.

Acum am 49 de ani și încă nu știu cine sunt cu adevărat. Dar pentru prima dată am curajul să caut răspunsuri.

Oare câte femei ca mine trăiesc vieți întregi pentru alții și uită să trăiască pentru ele? Oare e prea târziu să-mi găsesc propriul drum?