Sub Papucul Ei: Povestea Unei Mame Care Își Pierde Fiul

— Radu, tu chiar vrei să faci asta? am șoptit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își aranja cravata în oglinda mică din holul apartamentului nostru. Era ziua nunții lui cu Bianca, o fată pe care o cunoscuse de-abia de două luni. Îl priveam cum își potrivea costumul, încercând să-mi ascund neliniștea.

— Mamă, te rog, nu începe iar. O iubesc. Și gata, a zis el, evitându-mi privirea.

Nu era prima dată când discutam despre Bianca. De când apăruse în viața lui, totul se schimbase. Radu nu mai venea acasă la fel de des, nu mai stătea la povești cu mine și cu tatăl lui, Ion. Bianca era mereu acolo, cu rujul ei strident și privirea tăioasă, făcându-mă să mă simt ca un intrus în propria familie.

Am încercat să o cunosc. Am invitat-o la masă, i-am făcut prăjitura preferată a lui Radu, dar ea abia dacă a gustat și a stat tot timpul cu ochii în telefon. Într-o seară, după ce au plecat, Ion mi-a spus:

— Lasă-i în pace. E băiat mare, știe ce face.

Dar eu nu puteam. Simțeam că pierd ceva esențial. Când Radu era mic, îmi promitea că nu o să mă lase niciodată singură. Acum, abia dacă mai răspundea la telefon.

Ziua nunții a venit prea repede. Ne-am mutat recent în București, iar totul era nou și străin pentru noi. Am întâlnit-o pe mama Biancăi pe treptele primăriei. O femeie elegantă, cu un zâmbet fals și un parfum prea dulce. M-a privit de sus și mi-a spus:

— Să știți că Bianca e obișnuită cu alt nivel de trai.

Am simțit cum mi se strânge inima. Ce voia să spună? Că noi nu suntem destul de buni pentru fata ei?

Ceremonia a fost scurtă și rece. Bianca a purtat o rochie mulată, cu paiete și un machiaj strident. Radu părea fericit, dar ochii lui trădau o neliniște pe care doar o mamă o poate citi.

După nuntă, totul s-a schimbat radical. Radu nu mai venea deloc acasă. Bianca îi controla fiecare mișcare: îi verifica telefonul, îi dicta cu cine să vorbească și unde să meargă. Într-o zi, am încercat să-l sun de trei ori și nu mi-a răspuns. Seara târziu, m-a sunat el:

— Mamă, nu mai insista. Bianca se supără dacă vorbesc prea mult cu tine.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Cum ajunsese băiatul meu să fie atât de dependent de o femeie care îl izola de familie?

Am început să mă cert cu Ion din ce în ce mai des.

— Tu nu vezi că ne pierdem copilul? am strigat într-o seară.

— E viața lui! Dacă îl sufoci, îl pierzi de tot!

Dar eu nu puteam să stau deoparte. Într-o zi am mers neanunțată la ei acasă. Bianca mi-a deschis ușa cu un zâmbet fals:

— Ce cauți aici?

— Am venit să-l văd pe Radu.

— Nu e acasă.

Am știut că minte. Am auzit pași în dormitor.

— Lasă-l în pace! Nu vezi că îl stresezi? a țipat la mine.

M-am întors acasă plângând. Ion m-a găsit pe canapea, cu ochii roșii:

— Nu mai pot… Nu mai pot să-l văd așa…

Au trecut luni întregi fără să-l văd pe Radu decât la ocazii rare: o aniversare scurtă, o vizită grăbită de Crăciun. Bianca era mereu prezentă, supraveghindu-l ca pe un copil mic.

Într-o seară, Radu m-a sunat plângând:

— Mamă… nu mai pot… M-am certat rău cu Bianca… Mi-a spus că dacă mai vorbesc cu tine sau cu tata, mă părăsește…

Am simțit un amestec de furie și neputință.

— Radu, tu ești bărbat sau copil? Nu poți trăi sub papucul ei toată viața!

— Nu înțelegi… O iubesc… Dar mi-e frică să nu rămân singur…

Atunci am realizat cât de mult îl afectase lipsa noastră de comunicare din ultimii ani. Poate că l-am protejat prea mult când era mic… Poate că nu l-am învățat să fie independent.

Într-o zi, Bianca a venit singură la noi acasă.

— Vreau să știți că Radu nu mai are nevoie de voi. Suntem o familie acum.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— O familie nu înseamnă să rupi legătura cu părinții! am izbucnit.

A plecat fără să spună nimic.

După câteva luni, Radu a venit acasă singur. Era slab, obosit și trist.

— Mamă… Tata… Am nevoie de voi… Nu mai pot…

L-am îmbrățișat și am plâns împreună ore întregi.

Acum încercăm să reconstruim relația noastră. Dar rana rămâne adâncă.

Mă întreb mereu: unde am greșit? Cum putem ajuta copiii noștri să fie puternici fără să-i sufocăm? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?