Valentina – Dincolo de Oglindă: Povestea unei Femei Care S-a Regăsit Sau S-a Pierdut?

— Valentina, tu ești? am întrebat, privind-o cu uimire cum își aranja buzele cu un ruj roșu aprins în oglinda din hol. Era ora opt dimineața, iar copiii încă nu-și terminaseră cerealele. În trecut, Valentina abia apuca să-și tragă pe ea un trening ponosit și să-și prindă părul într-un coc dezordonat. Acum, părea desprinsă dintr-o reclamă la parfumuri scumpe: blugi mulați, tricou alb perfect călcat, părul coafat în bucle lejere.

— Da, cine altcineva? mi-a răspuns cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau o oboseală ciudată. — Trebuie să fug la sală după ce-i duc pe copii la grădi. Știi cum e, dacă nu ai grijă de tine, cine să aibă?

Am încercat să zâmbesc și eu, dar ceva nu se lega. De când Valentina mergea la sală? Și de când îi păsa atât de mult de cum arată? Înainte râdea de femeile care „se machiază și ca să ducă gunoiul”.

Am stat la ei câteva zile, iar schimbările nu s-au oprit aici. Seara, când copiii adormeau, Valentina nu mai venea în pijamale la bucătărie să povestim la un ceai. Se retrăgea în dormitor cu telefonul în mână și ieșea abia după o oră, cu ochii strălucind ciudat. Odată am auzit-o râzând încet și șoptind ceva la telefon. Când m-a văzut în pragul ușii, a tresărit.

— E doar o prietenă de la sală, mi-a spus rapid. — Mă întreba despre programul de antrenament.

Nu am zis nimic, dar inima mi s-a strâns. Ștefan, fratele meu, venea acasă târziu, obosit și iritat. Nu observa nimic sau poate nu voia să observe. Într-o seară, când Valentina a ieșit din casă „să ia pâine”, l-am întrebat direct:

— Ștefan, ai observat că Valentina s-a schimbat mult?

A ridicat din umeri fără chef:

— Toate femeile trec prin faze din astea. E bine că are grijă de ea. Eu n-am timp să mă ocup și de asta.

Am simțit furie și neputință. Cum putea să fie atât de orb? Sau poate îi convenea liniștea asta falsă?

Într-o dimineață, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare neterminată. Era scrisul Valentinei:

„Nu știu cine sunt. Nu mai pot trăi doar pentru copii și pentru el. Mă simt invizibilă. La sală mă simt iar văzută. Poate că exagerez… Dar măcar acolo cineva mă ascultă.”

Am pus hârtia la loc și am simțit un nod în gât. Nu era vorba doar despre machiaj sau haine noi. Era despre singurătate și dorința de a fi văzută, apreciată.

În ziua plecării mele, Valentina m-a condus până la poartă. Avea ochii roșii.

— Tu crezi că e greșit să vreau mai mult? m-a întrebat brusc.

— Mai mult decât ce? am întrebat eu încet.

— Mai mult decât rutina asta… decât să fiu doar „mama copiilor lui Ștefan”.

Am îmbrățișat-o strâns. Nu aveam răspunsuri.

După câteva luni, am aflat că Valentina a început să iasă tot mai des cu „prietenele” de la sală și că Ștefan a găsit mesaje pe telefonul ei. Certurile au devenit tot mai dese. Copiii au început să întrebe de ce mama plânge noaptea.

Într-o seară târzie, Valentina mi-a scris:

„Nu știu dacă fac bine sau rău. Dar pentru prima dată după ani de zile simt că trăiesc. Oare e egoism sau e nevoie?”

M-am gândit mult la ea și la Ștefan. La câte femei ajung să se piardă în roluri impuse și câți bărbați uită să-și privească soțiile cu adevărat.

Poate că povestea Valentinei nu e despre infidelitate sau superficialitate. Poate e despre strigătul mut al unei femei care vrea să fie văzută dincolo de pijamale și cearcăne.

Oare câți dintre noi ne dăm seama când cei dragi ni se pierd sub ochii noștri? Sau ne prefacem că nu vedem, ca să nu fim nevoiți să schimbăm ceva?