Nopțile târzii ale lui Radu și sfârșitul unei iubiri: Povestea mea la 53 de ani

— Mirela, nu mă mai aștepta diseară, am ședință prelungită la birou, mi-a spus Radu într-o joi seară, în timp ce-și căuta grăbit cheile prin holul îngust al apartamentului nostru din Drumul Taberei.

Am zâmbit mecanic, cu mâinile strânse pe cana de ceai. Era a treia oară săptămâna aceea când primeam același mesaj. Știam că nu e adevărat, dar refuzam să accept. Poate pentru că după 28 de ani de căsnicie, crezi că nimic nu te mai poate surprinde. Sau poate pentru că te agăți cu disperare de rutina care te-a ținut la suprafață atâta timp.

În acea seară, după ce am auzit ușa trântindu-se, am rămas singură cu gândurile mele. Am privit masa pusă pentru doi, ciorba care se răcea în oală și prăjitura cu mere pe care o făcusem special pentru el. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem undeva, dacă nu cumva eu eram de vină pentru distanța care se lățise între noi ca o prăpastie.

— Mamă, iar ești singură? m-a întrebat Ilinca, fiica noastră, când a venit acasă mai târziu.

— Da, iubita mea. Tata are mult de lucru, am mințit-o, deși ochii mi se umpluseră de lacrimi.

Ilinca s-a uitat la mine cu o privire pe care nu i-o mai văzusem niciodată: milă amestecată cu furie. Avea 25 de ani și deja înțelegea mai multe decât voiam eu să recunosc.

— Mamă, tu chiar nu vezi? Tata te minte. Nu e la birou. L-am văzut sâmbătă în Herăstrău cu o femeie blondă. Țineau mâna unul altuia ca doi adolescenți.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am vrut să țip, să neg, să spun că nu e adevărat. Dar ceva din mine știa deja adevărul. Am fugit în baie și am plâns până mi-au amorțit obrajii.

A doua zi dimineață, Radu s-a întors acasă cu ochii obosiți și cu un buchet de flori pe care l-a aruncat pe masă fără să mă privească.

— Mirela, trebuie să vorbim, a spus el cu voce joasă.

M-am așezat pe marginea patului, tremurând.

— Nu mai pot continua așa. M-am îndrăgostit de altcineva. Nu vreau să-ți fac rău, dar nici să mă mint pe mine nu mai pot.

Cuvintele lui au căzut peste mine ca niște pietre grele. Am simțit cum tot ce construisem împreună — casa noastră mică, vacanțele la mare, serile de Crăciun cu familia — se prăbușește într-o clipă.

— Și noi? Familia noastră? Ce facem cu toți anii ăștia? am întrebat printre lacrimi.

Radu s-a uitat la mine cu o tristețe sinceră.

— Nu știu… Poate că ne-am pierdut pe drum. Poate că tu ai fost mereu prea ocupată cu copiii, cu serviciul… Eu m-am simțit invizibil lângă tine.

A fost ca o palmă peste față. Eu? Eu eram cea care ținea totul în spate: facturi, teme cu copiii, mâncare gătită zilnic, grijile pentru părinții noștri bătrâni. Când avusesem timp să-l ignor?

Au urmat săptămâni de tăcere apăsătoare. Radu venea tot mai rar acasă. Ilinca și fratele ei mai mic, Vlad, mă priveau neputincioși. Vlad încerca să-l sune pe tatăl lui și primea doar mesaje scurte: „Sunt ocupat”.

Într-o duminică dimineață, când soarele bătea timid prin perdele, Ilinca a venit lângă mine și m-a luat de mână.

— Mamă, nu meriți asta. Nu e vina ta. Nu trebuie să te distrugi pentru alegerile lui tata.

Am izbucnit din nou în plâns. M-am simțit mică și neputincioasă ca un copil pedepsit pe nedrept. Dar în același timp, ceva din mine s-a trezit: o furie surdă, o dorință de a nu mă lăsa doborâtă.

Am început să ies din casă mai des. M-am înscris la un curs de pictură la Casa de Cultură din cartier. Am cunoscut alte femei ca mine — Maria, divorțată după 30 de ani de căsnicie; Lenuța, rămasă văduvă; Camelia, părăsită pentru o femeie mai tânără. Ne-am povestit durerile și am râs împreună de prostiile bărbaților noștri.

Într-o zi, Maria mi-a spus:

— Mirela, viața nu se termină la 50 de ani. Poate abia acum începe!

Am început să cred și eu asta. Am redecorat sufrageria, am aruncat vechile perdele și am cumpărat flori proaspete în fiecare vineri. Am început să gătesc doar ce-mi place mie și să ascult muzica preferată fără să-mi fie teamă că deranjez pe cineva.

Radu a venit într-o seară să-și ia câteva haine. Era schimbat — mai slab, cu cearcăne adânci sub ochi.

— Mirela… îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. N-am vrut să te rănesc.

L-am privit calmă pentru prima dată după mult timp.

— Știi ce e cel mai greu? Nu faptul că ai plecat. Ci că m-ai făcut să cred că eu sunt de vină pentru tot. Dar nu sunt.

A plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în apartament și am simțit pentru prima dată liniște — nu golul acela apăsător de la început, ci liniștea unei femei care începe să se regăsească.

Acum, la 53 de ani, încă doare. Încă mă trezesc uneori noaptea și întind mâna spre partea lui de pat. Dar am învățat că viața merge înainte și că merit să fiu iubită — chiar dacă întâi trebuie să mă iubesc eu pe mine.

Mă întreb adesea: câte dintre noi trăim ani întregi ignorând semnele? Câte ne sacrificăm fără să primim nimic înapoi? Și oare când vine momentul să spunem „ajunge” și să ne alegem pe noi?