Trei suflete, o singură inimă frântă: Povestea mea de tată

— Nu cred că mai pot, Sorina! Nu mai pot să respir, nu mai pot să gândesc! — am urlat în tăcerea camerei de spital, cu mâinile tremurânde strânse în jurul telefonului. Sorina, sora mea mai mică, încerca să mă liniștească de la celălalt capăt al firului, dar vocea ei părea să vină dintr-o altă lume.

Cu doar douăzeci și patru de ore înainte, eram cel mai fericit om din lume. Am alergat pe holurile maternității din Iași cu un buchet de lalele pentru soția mea, Ana-Maria. Trei copii! Trei! Nu-mi venea să cred că Dumnezeu ne-a binecuvântat atât de mult după ani de încercări și tratamente costisitoare la clinici din București. Ana-Maria zâmbea obosită, dar ochii ei străluceau de fericire când mi-a pus în brațe primul băiat, Vlad. Apoi au venit Andreea și Ilinca, două mogâldețe cu pumnișori strânși și obraji roșii.

— O să fim o familie mare și fericită, mi-a șoptit Ana-Maria printre lacrimi.

Dar fericirea noastră s-a spulberat ca un vis urât. În dimineața următoare, când am venit să le văd, asistenta m-a privit cu o compasiune ciudată.

— Domnule Popescu… trebuie să vorbim.

Ana-Maria făcuse o complicație neașteptată. Hemoragie internă. Medicii au încercat totul, dar… Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Am urlat, am plâns, am implorat să fie o greșeală. Dar nu era. Ana-Maria nu mai era.

Sorina a venit imediat la spital. M-a găsit prăbușit pe un scaun de plastic, cu ochii pierduți în tavan.

— Trebuie să fii tare pentru copii, mi-a spus ea încet.

Dar cum să fii tare când tot ce ai iubit a dispărut într-o clipă? Cum să privești trei fețișoare nevinovate și să nu simți că ai fost pedepsit pe nedrept?

Primele zile acasă au fost un coșmar. Mama a venit din Botoșani să mă ajute, dar între noi plutea o tensiune veche. Ea nu fusese niciodată de acord cu Ana-Maria. „Ți-am spus eu că nu e femeia potrivită pentru tine”, mi-a aruncat într-o seară când credea că nu aud. Am simțit cum furia îmi urcă în piept.

— Dacă nu poți să mă ajuți fără să judeci, mai bine pleacă!

Mama a izbucnit în plâns și a plecat la Sorina pentru câteva zile. Am rămas singur cu copiii și cu vinovăția care mă rodea pe dinăuntru. Îmi reproșam că nu am fost acolo când Ana-Maria avea nevoie de mine. Că poate dacă aș fi insistat să nască la privat, ar fi fost salvată. Că poate… poate…

Noaptea, când casa era cufundată în liniște și doar respirațiile scurte ale copiilor se auzeau din pătuțuri, mă prăbușeam lângă patul gol al Anei-Maria și îi vorbeam ca unui duh nevăzut:

— De ce m-ai lăsat singur? Cum o să mă descurc fără tine?

Prietenii au început să se îndepărteze. Unii nu știau ce să spună, alții mă evitau ca pe un blestem ambulant. Doar vecina de la trei, tanti Lenuța, venea zilnic cu o ciorbă caldă sau cu un sfat:

— Dragul mamii, copiii ăștia au nevoie de tine viu, nu mort pe dinăuntru!

Dar eu eram deja pe jumătate mort. Mergeam ca un robot: schimbam scutece, încălzeam lapte praf, făceam băițe. Într-o seară, Vlad a făcut febră mare și am intrat în panică. L-am dus la urgențe urlând la medici că nu vreau să-l pierd și pe el. Asistenta m-a privit cu milă:

— Domnule Popescu, sunteți epuizat. Aveți nevoie de ajutor.

Am început să merg la psiholog după insistențele Sorinei. La început am urât fiecare ședință. Mă simțeam slab că nu pot duce totul singur. Dar încet-încet am început să vorbesc despre frică, furie și vinovăție.

Într-o zi, mama s-a întors acasă cu ochii roșii de plâns.

— Iartă-mă, băiatul meu… N-am știut cum să te ajut.

Am plâns amândoi ca doi copii pierduți. Apoi am început să reconstruim ceva din ruinele familiei noastre.

Au trecut luni grele. Fiecare zi era o luptă cu mine însumi și cu lumea care părea să meargă mai departe fără mine. Dar copiii creșteau sub ochii mei: Vlad a spus primul „tata”, Andreea a făcut primii pași ținându-se de canapea, Ilinca râdea cu gura până la urechi când îi cântam „Un elefant se legăna”.

Uneori mă uit la pozele cu Ana-Maria și mă întreb dacă ar fi mândră de mine sau dacă m-ar certa că nu le dau destul broccoli copiilor sau că uit să le pun căciulița când ieșim afară.

Într-o seară târzie, după ce i-am adormit pe toți trei și am rămas singur în bucătărie cu o cană de ceai rece în mână, mi-am spus:

— Oare cât poate duce un om înainte să se rupă? Și dacă totuși nu se rupe… ce-l ține întreg?

Asta vă întreb și pe voi: ce ați face dacă ați pierde totul într-o clipă? Cum ați găsi puterea să mergeți mai departe?