Singurătatea la 68 de ani: Strigătul meu către copiii mei, rămas fără răspuns
— Nu, mamă, nu se poate acum. Avem prea multe pe cap.
Vocea Ioanei, fiica mea cea mare, răsună încă în mintea mea, chiar dacă au trecut două săptămâni de la ultima noastră discuție. Stau pe marginea patului, cu telefonul în mână, și privesc pe geam la blocurile cenușii care se întind cât vezi cu ochii. Bucureștiul e un oraș plin de oameni, dar pentru mine e mai pustiu ca niciodată.
Mi-am făcut curaj să-i sun pe amândoi copiii mei într-o după-amiază de duminică. Am repetat în minte ce aveam să spun, încercând să nu par disperată sau prea insistentă. Dar adevărul e că sunt disperată. De când a murit Vasile, soțul meu, acum patru ani, zilele mele s-au scurs una după alta, toate la fel: liniște apăsătoare, televizorul pe fundal și pașii mei răsunând singuri prin apartamentul de două camere.
— Mamă, nu cred că ar fi bine nici pentru tine, nici pentru noi, mi-a spus și Radu, băiatul meu. E agitație aici, copiii sunt mici, tu ai nevoie de liniște…
Dar ce liniște? Ce fel de liniște e asta care mă apasă pe piept până simt că nu mai pot respira? Mă ridic încet și mă uit la poza de pe raft: eu, Vasile și copiii, la mare, acum vreo treizeci de ani. Zâmbim toți larg, bronzați și fericiți. Atunci nu-mi imaginam că voi ajunge să-mi doresc doar să nu mai fiu singură.
Am încercat să-mi fac prieteni la clubul pensionarilor din cartier. Am mers de câteva ori la șah și la dansuri populare, dar parcă nu mă regăsesc acolo. Toți vorbesc despre boli și nepoți. Eu nu am voie să mă plâng prea mult, căci „alții o duc mai rău”. Dar oare cine stabilește câtă suferință e permisă?
Într-o seară, am strâns curaj și am sunat-o din nou pe Ioana.
— Mamă, te rog… Nu mai pot aici. Mă simt ca o umbră. Nu vreau să vă deranjez, doar să fiu aproape de voi…
A tăcut câteva secunde.
— Știu că-ți e greu. Dar și nouă ne e greu. Nu putem să-ți oferim ce ai nevoie. Poate găsim o soluție… Poate o doamnă care să stea cu tine sau…
Am simțit cum mi se strânge inima. O doamnă străină în casa mea? Să-mi vadă pozele prăfuite și să-mi spună „mamaie” din obligație? Nu vreau milă. Vreau familia mea.
A doua zi am ieșit la piață. Am stat la coadă la roșii și am ascultat două femei vorbind despre copiii lor plecați în Germania. Una plângea încet, cealaltă îi spunea că „așa e viața”. M-am gândit: oare chiar așa trebuie să fie?
Seara, m-am așezat la masă cu o farfurie de ciorbă rece și am privit telefonul. Niciun mesaj. Nicio veste. Am început să scriu o scrisoare pentru Radu:
„Dragul meu,
Nu vreau să vă fiu povară. Dar nici nu pot trăi așa, în fiecare zi tot mai singură. Mi-e dor de voi, mi-e dor de gălăgia copiilor tăi. Mi-e dor să simt că mai contez pentru cineva…”
Am rupt scrisoarea înainte s-o termin. Ce rost are? Ei au viața lor. Eu am rămas aici, între pereți reci și amintiri calde.
Într-o duminică dimineața m-a sunat vecina de la trei, tanti Florica.
— Veniți la mine la cafea? Azi e ziua mea și nu vine nimeni…
Am mers. Am stat două ore și am povestit despre vremurile când blocul era plin de copii și miros de sarmale. Acum e liniște peste tot. Doar televizorul se mai aude prin pereți.
Câteodată mă gândesc dacă nu cumva am greșit eu undeva ca mamă. Poate i-am crescut prea independenți? Poate le-am spus prea des că trebuie să-și vadă de viața lor? Sau poate lumea s-a schimbat prea mult și eu n-am știut să țin pasul…
Într-o seară am primit un mesaj scurt de la Ioana: „Mamă, te iubim! Ne pare rău că nu putem mai mult.”
Am plâns mult atunci. Nu pentru că nu pot mai mult, ci pentru că nici nu încearcă.
Mă uit la mâinile mele bătrâne și mă întreb: oare câți dintre noi trăim așa? Oare câți părinți își doresc doar să fie aproape de copiii lor și primesc în schimb tăcere sau refuzuri politicoase?
Poate că nu există vinovați. Poate doar timpul ne-a îndepărtat fără să ne dăm seama.
Dar mă întreb: dacă dragostea de mamă nu e suficientă ca să ne țină împreună la bătrânețe, atunci ce mai contează cu adevărat? Voi ce ați face în locul meu?