Lacrimi la Nunta Fiului Meu: Dezamăgirea unei Mame

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! am șoptit printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile în timp ce muzica de nuntă răsuna în sala decorată cu baloane albe și trandafiri roșii. Mireasa, Irina, zâmbea larg, dar eu vedeam dincolo de zâmbetul ei: o fată care nu-l iubea cu adevărat pe fiul meu, o fată care nu avea nimic în comun cu familia noastră. Vlad, băiatul meu încăpățânat, mă privea cu ochi reci, evitând să-mi răspundă.

— Mamă, te rog, nu mai face asta acum, mi-a spus el cu voce joasă, în timp ce invitații începeau să murmure. — E ziua mea. Lasă-mă să fiu fericit.

Dar cum să-l las? Cum să-l las când știam că face o greșeală? De luni întregi încercasem să-i explic că Irina nu e potrivită pentru el. O văzusem cum îl manipula, cum îl făcea să se îndepărteze de noi, de mine, de surioara lui mai mică, Ana. Vlad nu mai era băiatul blând și atent de altădată. De când apăruse Irina în viața lui, parcă se transformase într-un străin.

— Nu vezi că te schimbă? Nu vezi că nu te mai recunosc? îi spusesem cu câteva zile înainte de nuntă, în bucătăria noastră mică din Ploiești. El doar a oftat și a ieșit trântind ușa.

În ziua nunții, am stat la masa părinților cu soțul meu, Doru, care încerca să mă liniștească.

— Lasă-i, Maria. Sunt tineri. Poate Irina nu e așa cum crezi tu…

— Doru, tu nu vezi? Nu vezi cum ne ignoră? Cum îi vorbește urât Anei? Cum îl controlează pe Vlad?

El a ridicat din umeri. — Poate exagerezi. Poate e doar gelozie de mamă…

M-am simțit singură. Nimeni nu mă înțelegea. Nici măcar Ana, care la cei 17 ani ai ei era prea ocupată cu propriile probleme ca să observe drama din familie.

Când Vlad și Irina au dansat primul lor vals ca soț și soție, am simțit un nod în gât. M-am ridicat de la masă și am ieșit pe terasă. Aerul rece m-a lovit în față și lacrimile au început să curgă fără oprire.

— Doamnă Maria? Am tresărit când am auzit vocea Anei în spatele meu.

— Ce e, draga mea?

— Știu că nu-ți place de Irina… dar poate Vlad chiar o iubește. Poate ar trebui să-i dai o șansă…

Am oftat adânc. — Nu pot, Ana. Simt că o să-l pierd definitiv.

Anii au trecut greu după nuntă. Vlad venea tot mai rar acasă. Irina găsea mereu motive să-l țină departe: ba că are treabă la serviciu, ba că trebuie să meargă la părinții ei la țară. Când veneau totuși pe la noi, atmosfera era tensionată. Irina stătea mereu cu telefonul în mână sau se plângea că nu-i place mâncarea mea.

Într-o seară de iarnă, Vlad a venit singur acasă. Era palid și abătut.

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva.

Mi s-a strâns inima. — Ce s-a întâmplat?

— Irina… vrea să divorțăm. Spune că nu mai poate. Că nu sunt destul de bun pentru ea.

L-am luat în brațe și am plâns împreună. În sfârșit, băiatul meu se întorsese la mine. Dar bucuria mea a fost scurtă.

La câteva luni după divorț, Vlad a cunoscut-o pe Mara la serviciu. O fată simplă, muncitoare, dar cu un trecut complicat: crescuse la orfelinat și avea un copil mic dintr-o relație anterioară. Când mi-a spus că vrea s-o aducă acasă de Paște, am simțit din nou frica aceea veche.

— Vlad, nu te grăbi! Ai suferit destul cu Irina…

— Mamă, Mara nu e ca Irina! Mara mă iubește pe bune! Și vreau să o ajuți și tu… Are nevoie de o familie.

Am încercat să fiu deschisă, dar prejudecățile mele au ieșit la suprafață fără să vreau. Mara era tăcută și timidă; băiețelul ei, Alex, fugea prin casă și răsturna totul prin sufragerie. Ana era încântată de copil, dar eu simțeam că pierd controlul asupra vieții mele.

Într-o seară, după ce Vlad și Mara au plecat, Doru m-a privit lung.

— Maria… poate problema nu e la ele. Poate problema e la tine. Poate nu poți accepta că Vlad a crescut și are dreptul să-și aleagă singur drumul.

M-am simțit rănită. Eu doar voiam ce e mai bine pentru el! Dar oare chiar știam ce e mai bine? Sau doar încercam să-l țin legat de mine?

Timpul a trecut și Mara a rămas alături de Vlad. Au avut împreună o fetiță, Ilinca. Într-o zi am găsit curajul să vorbesc deschis cu Mara.

— Știu că nu ți-a fost ușor cu mine… Poate am fost prea dură la început.

Ea mi-a zâmbit timid: — Știu că vă e greu să mă acceptați… Dar eu îl iubesc pe Vlad și vreau ca Ilinca și Alex să aibă bunici adevărați.

Am plâns împreună atunci și am simțit cum o parte din povara mea se ridică.

Acum stau pe bancă în parc și mă uit cum Ilinca aleargă după Alex printre frunze galbene. Vlad mă salută din depărtare și îmi zâmbește cald. Poate că nu totul a ieșit cum mi-am dorit eu… dar poate nici nu trebuia.

Oare cât de mult ar trebui să ne implicăm în alegerile copiilor noștri? Oare dragostea unei mame poate fi uneori prea sufocantă?