Umbrele din familie: Povestea unei veri amare

— Tu ești de vină că Maria nu are ce mânca! Ai grijă doar de copiii tăi, pe ai mei îi lași să sufere!

Cuvintele Loredanei au căzut ca un ciocan peste liniștea serii. Stăteam în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și pâine caldă, iar vocea ei răsuna printre pereții scorojiți ai apartamentului nostru din cartierul Titan. Vlad, soțul meu, se uita la mine cu ochii lui cenușii, plini de oboseală și neîncredere. Copiii noștri, Ana și Radu, se ascundeau după ușa camerei, simțind că ceva grav se întâmplă.

— Loredana, nu e corect ce spui! Mereu am împărțit tot ce am avut, chiar dacă nu ne-a fost ușor nici nouă. Știi bine că Vlad abia mai are de lucru la service, iar eu fac naveta la fabrica de confecții pentru un salariu de nimic!

Dar Loredana nu voia să audă. Ochii ei verzi scânteiau de furie și disperare. De când soțul ei, Sorin, aflase că Maria nu era copilul lui, totul se destrămase. Sorin plecase la părinții lui în Focșani, lăsând-o pe Loredana singură cu fetița de cinci ani. De atunci, Loredana venea tot mai des la noi, cerând ajutor — bani, mâncare, haine pentru Maria. La început am ajutat-o fără să clipesc. Dar când am văzut că banii dispar fără urmă și că Loredana nu face niciun efort să-și găsească un serviciu, am început să mă întreb dacă nu cumva profită de noi.

Vlad era prins la mijloc. Îi era milă de sora lui, dar era și furios pe ea pentru tot ce făcuse. Într-o seară, după ce Loredana a plecat trântind ușa, Vlad a izbucnit:

— Nu mai pot! Parcă eu sunt vinovat că ea a făcut prostii! Dar dacă nu o ajutăm, ce se va întâmpla cu Maria? E tot sânge din sângele nostru…

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi era milă de Maria — o fetiță blândă, cu ochi mari și triști — dar nu puteam să nu mă gândesc la copiii mei. De câte ori am renunțat la ceva pentru ca Loredana să aibă? De câte ori am pus pe masă o porție mai mică pentru ca Maria să nu plece flămândă?

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând:

— Mami, la școală copiii râd de mine că port hainele Mariei. Au zis că sunt săracă și că nu am nimic al meu…

M-am simțit vinovată. Încercam să fac binele pentru toți, dar copiii mei sufereau. În aceeași seară, Vlad mi-a spus:

— Poate ar trebui să vorbim cu asistența socială. Nu putem duce tot greul pe umerii noștri.

Dar când i-am propus Loredanei să ceară ajutor oficial, a explodat:

— Vrei să mă dai pe mâna statului? Să-mi ia copilul? Nu-mi pasă că ai grijă de ai tăi! Eu sunt singură pe lume!

Am rămas fără cuvinte. În loc să găsim o soluție împreună, ne certam tot mai des. Vlad s-a închis în el; serile noastre au devenit reci și tăcute. Uneori îl surprindeam uitându-se la mine cu reproș.

— Poate are dreptate Loredana… Poate am devenit prea duri…

M-am simțit trădată. Eu eram cea care făcea cumpărăturile, gătea pentru toți, spăla hainele Mariei când Loredana dispărea zile întregi. Dar nimeni nu vedea asta. Toți vedeau doar o femeie rece, care nu vrea să-și ajute cumnata.

Într-o duminică dimineață, Maria a venit la mine în bucătărie:

— Mami zice că tu nu mă iubești… E adevărat?

Am luat-o în brațe și am plâns împreună. Nu era vina ei că adulții din jurul ei greșiseră atât de mult.

În acea zi am decis să vorbesc deschis cu Vlad:

— Nu mai pot continua așa. Ori găsim o soluție împreună, ori fiecare merge pe drumul lui. Nu vreau ca Ana și Radu să crească într-o casă plină de ură și reproșuri.

Vlad m-a privit lung și a oftat:

— Ai dreptate… Dar mi-e frică să nu ne destrămăm familia.

Am început să mergem la consiliere de familie. A fost greu — fiecare ședință scotea la iveală răni vechi: gelozii între frați, frustrări nespuse, regrete amare. Loredana a refuzat orice ajutor profesional; s-a înstrăinat tot mai mult de noi.

Într-o zi am primit vestea că Sorin vrea custodia Mariei. Loredana a dispărut fără urmă — nimeni nu știa unde e. Maria a rămas la noi câteva luni până când autoritățile au decis să fie dată temporar în grija tatălui biologic.

Casa noastră a devenit brusc liniștită — prea liniștită. Copiii mei au început să zâmbească din nou; Vlad și-a găsit un nou loc de muncă. Dar rana rămâne: familia noastră nu va mai fi niciodată la fel.

Uneori mă întreb: oare am făcut destul? Sau am greșit încercând să-i salvez pe toți? Cât poți sacrifica din tine pentru ceilalți înainte să te pierzi cu totul?