O zi care a început cu lacrimi și s-a sfârșit cu zâmbete: Povestea unei nurori și a soacrei sale

— Nu pot să cred! Cum ai putut să faci asta, Sorina? Am strigat, cu vocea tremurândă, privind la rochia mea pătată cu cafea, chiar în mijlocul restaurantului unde urma să sărbătorim cununia civilă. Toți ochii erau ațintiți asupra mea și a soacrei mele, care ținea în mână ceașca vinovată.

Era o zi de iunie, caldă și agitată. După ceremonia de la starea civilă, unde am spus „da” cu inima bătând nebunește lângă Vlad, am invitat familia și câțiva prieteni apropiați la un mic restaurant din cartierul nostru din București. Nu ne-am permis o nuntă mare, dar am vrut ca acea zi să fie specială. Am angajat chiar și un fotograf profesionist, pentru că știam cât de importante vor fi aceste amintiri peste ani.

Totul părea perfect până în momentul acela. Sorina, mama lui Vlad, încerca să fie amabilă și să-mi toarne cafea, dar mâinile îi tremurau vizibil. Relația noastră fusese mereu tensionată; nu mă acceptase niciodată pe deplin, iar eu simțeam mereu că trebuie să mă justific în fața ei. Când ceașca s-a răsturnat peste rochia mea albă, am simțit că totul s-a năruit. Am izbucnit în lacrimi, fără să-mi pese că toată lumea se uita la mine.

— Îmi pare rău, Ana… Nu am vrut… a bâiguit Sorina, încercând să curețe pata cu un șervețel.

— Lasă, mamă, nu-i nimic! a intervenit Vlad, încercând să mă liniștească. Dar eu nu-l auzeam. În mintea mea era doar rușine și furie. Cum o să arăt eu în poze? Cum o să-mi amintească toată lumea de această zi? De ce tocmai ea trebuia să strice tot?

M-am retras în baia micuță a restaurantului, încercând să-mi revin. Lacrimile îmi curgeau pe obraji și simțeam că nu mai pot ieși de acolo. Am auzit ușa deschizându-se încet și vocea Sorinei, blândă, dar nesigură:

— Ana… pot să intru?

Nu am răspuns. Ea a intrat oricum și s-a așezat lângă mine pe marginea chiuvetei.

— Știu că nu mă placi prea mult… Și poate nici eu nu ți-am făcut viața ușoară. Dar azi… azi chiar mi-am dorit să fie bine. Am vrut să-ți arăt că te primesc în familie. Am fost atât de emoționată încât am dat cu cafeaua peste tine. Îmi pare rău.

Am ridicat privirea spre ea și am văzut lacrimi în ochii ei. Era pentru prima dată când o vedeam atât de vulnerabilă.

— Nu e vorba doar de rochie… E vorba că simt mereu că nu sunt destul de bună pentru Vlad. Că nu mă vrei aici…

Sorina a oftat adânc.

— Știi… când l-am crescut pe Vlad singură după ce tatăl lui ne-a părăsit, am promis că nimeni nu o să-l rănească vreodată. Poate am fost prea protectoare. Dar azi te-am văzut cât de fericit îl faci și mi-am dat seama că trebuie să te las să fii tu însăți.

Am stat câteva clipe în liniște, apoi am început să râdem amândouă printre lacrimi. Era un râs eliberator, ca o promisiune că putem începe de la zero.

Când am ieșit din baie, toți invitații ne priveau curioși. Fotografii încă erau acolo, iar Vlad ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg.

— Uite ce propunere am! a spus Sorina brusc, cu o energie nouă în glas. Să facem poze cu toții așa cum suntem! Cu petele pe rochie, cu emoțiile noastre adevărate! Să ne amintim peste ani că viața nu e perfectă și nici noi nu suntem.

La început am ezitat, dar apoi am acceptat. Fotografii au surprins momentele acelea: eu cu rochia pătată și ochii încă roșii de la plâns, Sorina ținându-mă de mână, Vlad între noi râzând sincer. Au fost cele mai autentice poze din viața mea.

Seara a continuat altfel decât mi-am imaginat vreodată. Am dansat cu Vlad pe melodia noastră preferată, iar Sorina ne-a privit cu ochii umeziți de bucurie. La finalul serii, când toți invitații au plecat, Sorina m-a îmbrățișat strâns.

— Mulțumesc că m-ai iertat, Ana. Azi am câștigat o fiică.

Acum, când privesc fotografiile acelei zile, nu văd pata de cafea sau lacrimile. Văd începutul unei relații adevărate între două femei care au învățat să se accepte una pe cealaltă.

Mă întreb adesea: oare câte dintre noi ne lăsăm definiți de micile accidente ale vieții? Nu cumva tocmai imperfecțiunile ne fac povestea mai frumoasă?