Vocea care nu se stinge: Povestea lui Vlad și bunicul său, Gheorghe

— Vlad, vino aici, te rog! vocea mamei răsuna din bucătărie, spartă de un tremur pe care îl recunoșteam prea bine. Era a treia zi după înmormântarea bunicului Gheorghe și casa noastră mirosea încă a colivă și a lumânări arse. Mă ascundeam în camera mea, cu ochii roșii de la plâns și cu sufletul golit de sens.

Am coborât încet scările, simțind cum fiecare treaptă mă apasă mai tare. Mama stătea la masă cu o cutie mică de lemn în față. Ochii ei erau umflați, dar încerca să zâmbească.

— Știu că ți-e greu, Vlad. Și mie mi-e. Dar uite… am găsit ceva ce cred că te-ar putea ajuta.

A deschis cutia și mi-a întins un reportofon vechi, cu bandă magnetică. Pe el era scris cu pixul: „Pentru Vlad, când va avea nevoie de mine.” Am simțit cum inima mi se strânge. Am apăsat butonul play cu mâinile tremurânde.

Vocea bunicului a umplut camera: „Dragul meu Vlad, dacă asculți asta, înseamnă că nu mai sunt lângă tine. Dar vreau să știi că te iubesc și că sunt mândru de tine. Să nu uiți niciodată cine ești.”

Am izbucnit în plâns, iar mama m-a strâns la piept. În acea clipă, am simțit că nu sunt singur, că bunicul e încă acolo, undeva între noi.

Bunicul Gheorghe fusese stâlpul familiei noastre. Crescuse trei copii într-un sat uitat de lume din Bărăgan, muncise pământul cu mâinile lui și nu se plânsese niciodată. Pentru mine era eroul care mă învățase să pescuiesc pe malul Ialomiței și să repar biciclete vechi. Când l-am pierdut, lumea mea s-a prăbușit.

În zilele ce au urmat, am ascultat înregistrarea de zeci de ori. Fiecare cuvânt era ca o mângâiere peste rana deschisă a sufletului meu. Dar pe măsură ce timpul trecea, durerea nu dispărea. Din contră, se adâncea.

Tata încerca să mă ajute în felul lui:

— Vlad, trebuie să fii tare. Așa ar fi vrut bunicul tău. Nu putem trăi mereu în trecut.

Dar eu nu voiam să fiu tare. Voiam doar să-l mai aud o dată râzând, să-l văd cum își aprinde pipa pe prispă și îmi povestește despre război sau despre cum l-a păcălit pe popa satului la o partidă de table.

Într-o seară, am ieșit pe balcon cu reportofonul în mână. Am privit cerul plin de stele și am apăsat din nou play. Vocea lui Gheorghe părea mai vie ca niciodată:

„Vlad, să nu-ți fie frică să plângi. Dar nici să mergi mai departe. Viața e grea, dar e frumoasă dacă știi să vezi lumina din ea.”

M-am gândit atunci la toate certurile din familie care izbucniseră după moartea lui. Unchiul Sorin și mătușa Lenuța se certau pe moștenire, mama era prinsă între ei ca într-o menghină, iar eu mă simțeam vinovat că nu pot face nimic.

— Nu mai suport! am țipat într-o zi la masă, când discuția despre pământuri a degenerat iar.

— Vlad, liniștește-te! a încercat mama să mă calmeze.

— Nu vedeți că ne destrămăm? Bunicul n-ar fi vrut asta!

Toți au tăcut brusc. Pentru prima dată de la înmormântare, am văzut lacrimi în ochii lui Sorin.

— Ai dreptate, băiete… Ne-am pierdut capul.

În acea seară am pus reportofonul pe masă și i-am invitat pe toți să asculte vocea bunicului. Am stat împreună, ținându-ne de mâini, și am plâns ca niște copii. Pentru câteva clipe, am simțit că suntem din nou o familie.

Dar viața nu s-a oprit acolo. După ce s-au împărțit averile și fiecare s-a întors la rutina lui, eu am rămas cu golul acela imens în suflet. La școală nu mă mai puteam concentra, prietenii mă evitau pentru că eram mereu trist.

Într-o zi, profesoara de română m-a chemat după oră:

— Vlad, știu că treci printr-o perioadă grea. Vrei să vorbim?

Am clătinat din cap și am plecat fără să spun nimic. Dar acasă m-am gândit la vorbele bunicului: „Să nu-ți fie frică să ceri ajutor.”

A doua zi m-am dus la mama și i-am spus:

— Cred că am nevoie să vorbesc cu cineva… Poate cu un psiholog.

Mama m-a îmbrățișat și mi-a spus că e mândră de mine. Așa am început să merg la consiliere și încet-încet am reușit să-mi găsesc echilibrul.

Astăzi încă mai ascult vocea bunicului din când în când. Nu pentru că nu pot merge mai departe fără el, ci pentru că vreau să-mi amintesc cine sunt și de unde vin.

Mă întreb uneori: Oare cât de mult ne definesc cei pe care îi pierdem? Și cât din iubirea lor rămâne vie în noi? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să privim spre cer și să spunem: „Îți mulțumesc că ai existat.”