Unghiile tăcerii: Povestea unei mame și a fiicei sale pierdute

— Ana, răspunde-mi odată! De ce nu răspunzi? Ce s-a întâmplat cu tine?

Îmi amintesc cum am strigat în gol, cu telefonul lipit de ureche, ascultând tonul monoton care mă despărțea de fiica mea. O săptămână întreagă fără niciun semn de la ea. Pentru noi era ceva de neconceput. De când s-a mutat cu soțul ei, Radu, într-un sat uitat de lume din județul Buzău, vorbeam aproape zilnic. Chiar și când era ocupată cu grădina sau cu animalele, găsea mereu două minute să mă liniștească: „Sunt bine, mamă. Nu-ți face griji.”

Dar acum… nimic. Niciun mesaj, niciun apel. Am încercat să-l sun și pe Radu, dar telefonul lui era mereu închis. Am simțit cum mi se strânge inima de teamă și furie. Nu puteam să stau cu mâinile în sân. Am urcat în Dacia mea veche și am pornit la drum, cu sufletul la gură și gândurile răvășite.

Drumul spre satul lor era plin de gropi și noroi. Plouase zile la rând și norii grei atârnau peste dealuri ca niște amenințări mute. Pe măsură ce mă apropiam de casa lor, simțeam cum îmi tremură mâinile pe volan. Oare ce voi găsi acolo? Oare Ana e bine? Sau…?

Când am ajuns, poarta era întredeschisă. Curtea părea pustie, iar câinele care de obicei lătra la orice străin stătea ghemuit sub prispa casei. Am bătut la ușă cu putere:

— Ana! Ești acasă?

Nimic. Am apăsat clanța și am intrat. În bucătărie mirosea a mâncare arsă și a frig. Pe masă erau farfurii nespălate, iar pe podea câteva haine aruncate la întâmplare. Am urcat scările spre dormitor cu inima cât un purice.

Ana stătea pe marginea patului, cu privirea pierdută în gol. Părul îi era nepieptănat, iar ochii roșii de plâns. Când m-a văzut, a tresărit ca și cum ar fi văzut o stafie.

— Mamă… ce cauți aici?

— Cum adică ce caut? De ce nu răspunzi la telefon? M-ai speriat de moarte!

A încercat să zâmbească, dar zâmbetul i s-a frânt pe buze. M-am apropiat de ea și i-am luat mâinile în ale mele. Atunci am văzut: unghiile ei erau rupte până la carne, unele sângerau ușor, iar pielea din jur era roșie și inflamată.

— Ana! Ce-ai pățit la mâini?

Și-a tras repede mâinile la piept.

— Nimic… m-am zgâriat prin grădină…

Dar știam că minte. Am văzut acele unghii la oameni care își rod mâinile de stres sau frică. Am simțit un nod în gât.

— Ana, spune-mi adevărul! Ce se întâmplă aici?

A izbucnit în plâns și s-a prăbușit în brațele mele.

— Nu mai pot, mamă… Nu mai pot! Radu… Radu s-a schimbat. E mereu nervos, țipă la mine pentru orice fleac. Mă face proastă, mă jignește… Uneori mă împinge sau mă trage de păr dacă nu fac ceva cum vrea el. Mi-e frică să mai vorbesc cu tine când e acasă… Mi-a luat telefonul și l-a spart.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Fata mea, lumina ochilor mei, ajunsese o umbră de om într-o casă care trebuia să-i fie adăpost.

— De ce nu mi-ai spus nimic până acum?

— Mi-a fost rușine… Și mi-e frică. Dacă plec, unde mă duc? Ce-o să zică lumea în sat? Toți îl știu pe Radu ca pe un băiat muncitor și cumsecade…

Am stat acolo, ținând-o strâns în brațe, încercând să-i transmit toată puterea mea. În minte îmi răsunau vorbele mamei mele: „O mamă nu-și lasă niciodată copilul singur în fața necazului.”

— Ana, nu contează ce zice lumea! Tu contezi! Hai acasă la mine până ne dăm seama ce facem.

A ezitat, privind speriată spre ușă.

— Dacă vine Radu și ne prinde?

— Nu-mi pasă! Sunați poliția dacă trebuie! Nu te mai las aici nici o clipă!

Am împachetat câteva haine în grabă și am ieșit din casă aproape fugind. Pe drum spre oraș, Ana plângea în tăcere, iar eu conduceam cu ochii în lacrimi.

În zilele următoare am mers împreună la poliție și la un centru pentru victimele violenței domestice. Ana a început să vorbească cu un psiholog și încet-încet să-și recapete curajul. Dar drumul spre vindecare e lung și greu.

Seara, când stăm împreună la masă și îi privesc mâinile încă rănite, mă întreb: câte alte femei trăiesc aceeași teroare în tăcere? Câte mame nu știu prin ce trec fiicele lor?

Oare cât de mult ne lăsăm conduși de rușine și de „ce zice lumea”, uitând că viața noastră e mai importantă decât orice aparență? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu sau al Anei?