Când firul se rupe: Povestea unei familii fără sprijin

— Nu mai pot, Doru! Nu mai pot să trimit bani! Am rămas fără serviciu, patronul m-a dat afară și nici nu știu dacă luna viitoare o să am ce mânca aici! Glasul mamei răsuna spart prin telefonul vechi, iar tata, cu ochii lui mici și obosiți, strângea receptorul de parcă ar fi vrut să-l zdrobească. Eu stăteam pe canapea, cu Radu lângă mine, încercând să nu plâng. Aveam 16 ani și simțeam că tot universul nostru se prăbușește.

Tata a trântit telefonul de masă și a început să înjure printre dinți. — Asta-i viața! Mereu pe umerii mei cade totul! Mereu eu trebuie să rezolv! Apoi s-a uitat la mine cu o privire pe care n-o mai văzusem niciodată: rece, tăioasă, ca un cuțit. — Tu ce faci? Stai toată ziua cu nasul în cărți, dar de bani nu aduci nimic în casă! Poate ar trebui să te duci și tu la muncă, ca mă-ta!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Eu visam să dau la facultate, să scap de orașul ăsta mic și de sărăcia care ne sufoca. Dar acum, visul meu părea o glumă proastă. În seara aceea, tata a băut mai mult ca de obicei. S-a certat cu Radu că nu și-a făcut temele, apoi a început să spargă farfurii în bucătărie. M-am ascuns în camera mea și am plâns până am adormit.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Tata s-a schimbat. Nu mai era omul blând care mă ducea la școală de mână când eram mică. Era nervos, irascibil, mereu cu ochii roșii de la băutură. Mâncarea s-a împuținat, facturile s-au adunat pe masă ca niște amenințări mute. Radu a început să chiulească de la școală. Eu am încercat să țin casa cât de cât în ordine, dar tata nu era niciodată mulțumit.

— De ce nu gătești ceva bun? Ce-i asta, cartofi prăjiți iar? Nici măcar atâta lucru nu poți să faci?

— N-avem bani de altceva… am șoptit eu.

— Nu mă interesează! Să te descurci! Dacă nu ești bună de nimic, pleacă și tu la muncă!

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la mama. Scria cu litere tremurate că îi e dor de noi, că îi pare rău că nu poate ajuta, că încearcă să găsească altceva de lucru. Am citit scrisoarea de zeci de ori, încercând să simt apropierea ei prin hârtia subțire. Dar tata n-a vrut s-o citească. — Ce-mi trebuie mie prostiile astea? Dacă nu trimite bani, ce rost are?

Într-o seară friguroasă de noiembrie, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era beat criță. S-a prăbușit pe canapea și a început să plângă. Era pentru prima dată când îl vedeam plângând. — Am obosit… Nu mai pot… Toată viața am tras ca un câine și tot săraci suntem…

M-am apropiat de el timid și i-am pus mâna pe umăr. — Tată…

M-a privit cu ochii înroșiți și mi-a spus: — Iartă-mă, Maria… Nu știu ce să fac fără maică-ta…

Atunci am înțeles că furia lui era doar disperare. Că sub masca aceea dură era un om frânt de griji și singurătate. Dar asta nu făcea lucrurile mai ușoare.

Într-o zi, la școală, diriginta m-a chemat la cancelarie. — Maria, am observat că ești mai abătută în ultima vreme. Dacă ai nevoie de ajutor…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul: despre mama plecată, despre tata care bea, despre lipsurile din casă. Diriginta m-a îmbrățișat și mi-a spus că mă va ajuta să găsesc o bursă socială.

A fost prima rază de speranță după mult timp. Cu bursa aceea am putut cumpăra câteva cărți pentru școală și ceva mâncare pentru acasă. Tata n-a zis nimic când i-am spus; doar a oftat adânc.

Într-o seară, Radu a venit acasă cu ochiul vânăt. — Ce-ai pățit? l-am întrebat speriată.

— M-am bătut cu niște băieți… au zis că suntem niște săraci nenorociți…

L-am luat în brațe și am plâns amândoi. Simțeam că ne scufundăm încet într-o mlaștină din care nu putem ieși.

După câteva luni, mama a reușit să găsească un alt loc de muncă în Italia. A început să trimită din nou bani, puțin câte puțin. Tata s-a mai liniștit, dar ceva s-a rupt definitiv între noi. Nu mai aveam încredere în el; Radu îl evita cât putea.

Într-o zi, când mama a sunat pe video și ne-am văzut toți trei pe ecran, am simțit un gol imens în suflet. Eram împreună doar printr-un ecran rece; familia noastră era spartă ca o oglindă veche.

Acum sunt studentă la București și încerc să-mi construiesc o viață nouă. Dar rana aceea veche încă doare. Mă întreb uneori: oare câte familii din România trăiesc aceeași dramă? Oare cât poate rezista un copil când firul care ține familia împreună se rupe?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să mergeți mai departe?