Destul e destul: Limitele weekendului cu sora soțului meu

— Iar vine Irina weekendul ăsta? am întrebat cu voce joasă, aproape șoptită, în timp ce spălam vasele și încercam să-mi ascund frustrarea. Vlad, soțul meu, s-a oprit din aranjat masa și m-a privit cu ochii aceia calzi pe care îi iubesc de atâția ani.

— Da, a zis că are nevoie să se mai relaxeze puțin… Știi cum e la ea acasă, certuri cu soțul, copiii… Nu pot să-i spun nu, Nora.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De zece ani, aproape fiecare weekend era la fel: Irina apărea vineri seara cu două sacoșe pline, copiii ei alergau prin casă, iar eu găteam pentru toți, spălam vasele și încercam să nu mă simt invizibilă. Vlad era mereu între noi două, încercând să împace pe toată lumea. Dar nimeni nu mă întrebase vreodată dacă vreau să-mi petrec așa sfârșitul de săptămână.

Într-o sâmbătă dimineață, după ce am găsit iarăși chiuveta plină de vase murdare și jucării împrăștiate peste tot, am simțit că nu mai pot. M-am dus la Vlad în dormitor, unde stătea cu telefonul în mână.

— Vlad, trebuie să vorbim. Nu mai pot așa. Simt că nu mai am casa mea. Simt că nu mai avem noi doi timp deloc. Irina vine aici ca la hotel și eu… eu nu mai exist.

Vlad a oftat adânc.

— Știu, Nora. Dar ce vrei să fac? E sora mea. Dacă nu o ajutăm noi, cine?

— Dar pe mine cine mă ajută? Cine mă întreabă dacă sunt bine? De ce trebuie să fiu mereu cea care tace și înghite?

Mi-au dat lacrimile fără să vreau. Vlad s-a ridicat și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… N-am vrut să te rănesc. Poate ar trebui să vorbim cu ea.

Nu l-am crezut. De fiecare dată când încercam să discutăm cu Irina, totul se termina cu ea plângând sau supărându-se pe Vlad. Și tot eu eram cea care trebuia să repar lucrurile.

În acea după-amiază, Irina a venit iar. A intrat val-vârtej în casă, a lăsat copiii să-și arunce ghiozdanele pe hol și s-a trântit pe canapea.

— Of, Nora, ce bine că ești aici! Poți să faci tu niște clătite pentru copii? Eu sunt ruptă de oboseală…

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am zâmbit forțat și m-am dus în bucătărie. În timp ce amestecam aluatul, mi-am jurat că e ultima dată când fac asta fără să spun ce simt.

Seara, după ce copiii au adormit și Vlad era la baie, am intrat în sufragerie unde Irina stătea cu ochii în telefon.

— Irina, trebuie să vorbim.

A ridicat privirea mirată.

— Ce s-a întâmplat?

— Uite… știu că treci printr-o perioadă grea și nu vreau să par rea sau egoistă, dar simt că nu mai pot. Fiecare weekend e la fel și eu nu mai am timp pentru mine sau pentru Vlad. Casa asta nu mai e casa noastră, e ca o garsonieră de tranzit pentru toată lumea. Am nevoie de spațiu. Avem nevoie de spațiu.

Irina s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi dat o palmă.

— Adică vrei să nu mai vin? Să mă descurc singură?

— Nu asta spun… Dar poate poți veni mai rar sau măcar să ne anunți din timp. Și poate… poate poți ajuta și tu prin casă când ești aici.

A tăcut mult timp. Apoi a început să plângă încet.

— Niciodată n-am avut unde să mă duc… La mama nu pot, soțul meu e imposibil… Tu erai singura mea alinare…

M-am simțit vinovată și totuși ușurată că am spus ce simt. Vlad a intrat exact atunci și ne-a găsit pe amândouă plângând.

— Ce s-a întâmplat?

Irina i-a spus printre suspine:

— Nu mai sunt dorită aici…

Vlad s-a uitat la mine speriat.

— Nora?

— Vlad, trebuie să alegem: ori avem o familie doar a noastră măcar din când în când, ori trăim toți la grămadă până la adânci bătrâneți. Eu nu mai pot așa.

A urmat o discuție lungă în trei. Am spus fiecare ce avem pe suflet. Irina a recunoscut că nici ea nu se simte bine mereu aici, că se simte ca o povară. Vlad a înțeles că nu poate salva pe toată lumea dacă ne pierde pe noi doi.

Am stabilit împreună niște reguli: Irina urma să vină doar o dată pe lună și să ne anunțe din timp; când venea, ajuta la treburile casei; iar noi doi aveam weekendurile noastre doar pentru noi.

Nu a fost ușor la început. Au fost supărări, tăceri lungi la telefon, dar încet-încet lucrurile s-au așezat. Am început să ne bucurăm din nou de liniște, de micile noastre ritualuri de weekend: cafeaua băută pe balcon, plimbările prin parc, serile de film doar noi doi.

Irina a găsit curajul să-și rezolve problemele acasă și chiar a început terapie. Relația noastră s-a schimbat: nu mai era bazată pe sacrificiu și resentimente, ci pe sinceritate și respect reciproc.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să spunem „destul”? Cât de mult putem duce până când ne pierdem pe noi înșine?