Sâmbetele la socri: Adevărul ascuns din spatele ajutorului fratelui cumnatului meu

— Nu mai pot, Irina! Mă doare spatele de parcă am cărat toată viața saci cu ciment, nu doar un șopron nenorocit, am izbucnit într-o sâmbătă dimineață, în timp ce ne urcam în Loganul nostru prăfuit.

Irina a oftat, evitându-mi privirea. — Hai, Mihai, știi că tata nu mai poate singur. Și mama… dacă nu-l ajutăm noi, cine s-o facă?

Nu i-am răspuns. Am pornit motorul și am lăsat tăcerea să se aștearnă între noi. Drumul spre satul lor din Bărăgan era mereu același: câmpuri nesfârșite, soare orbitor și gânduri care mă rodeau. De ce trebuia să fie totul pe umerii noștri? De ce nu putea și Vlad, fratele Irinei, să vină mai des?

Ajunși acolo, socrul meu, nea Gică, ne-a întâmpinat cu zâmbetul lui obosit. — Hai, copii, că azi avem mult de lucru! Și Vlad vine imediat!

Vlad a apărut la scurt timp, cu o energie suspect de mare pentru cineva care lucra toată săptămâna la oraș. — Salutare! Gata de treabă?

Am început să batem scânduri, să ridicăm grinzi și să ne murdărim până la coate. Vlad era peste tot: aducea unelte, tăia lemne, dădea indicații. Socrul meu îl lăuda mereu: — Uite-l pe Vlad ce priceput e! Mihai, ia exemplu!

Mă simțeam ca un outsider în propria familie. Irina încerca să mă liniștească: — Nu-l băga în seamă pe tata. Știi cum e el…

Dar nu era doar tata. Era toată atmosfera: eu eram mereu cel care nu făcea destul, cel care nu știa destul. Vlad era favoritul. Și totuși, ceva nu se lega. De ce venea Vlad atât de des? De ce era mereu primul la șantier și ultimul care pleca?

Într-o după-amiază toridă, pe când ceilalți erau la masă, am rămas singur lângă șopron să strâng sculele. Atunci am auzit voci venind din spatele casei.

— Nu mai pot să ascund mult timp… Dacă află Mihai, se termină totul! Era vocea lui Vlad.

— Lasă, că nu află nimic! a răspuns o voce de femeie. Am recunoscut-o pe sora Irinei, Andreea.

Mi s-a tăiat respirația. Am stat nemișcat, cu inima bătându-mi în piept ca un ciocan. Ce ascundeau? Ce ar putea fi atât de grav încât să se termine „totul”?

Am început să fiu atent la fiecare gest al lor. Priviri aruncate pe furiș, atingeri scurte când credeau că nu-i vede nimeni. Într-o seară, după ce am terminat treaba și toți erau în casă la masă, am ieșit afară sub pretextul că vreau să fumez o țigară. I-am văzut pe Vlad și Andreea stând foarte aproape unul de altul lângă șopron.

— Nu mai pot să trăiesc așa! a spus Andreea cu voce stinsă.

— Încă puțin… După ce terminăm șopronul, găsim o soluție. Nu vreau să-i rănesc pe ai noștri.

Am simțit cum mi se face rău. Era clar: între ei era ceva mai mult decât o simplă relație de frați vitregi. Am intrat în casă cu fața palidă.

Irina m-a privit îngrijorată: — Ești bine?

— Da… doar obosit.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit dacă să-i spun Irinei ce am auzit. Dacă greșeam? Dacă interpretam greșit? Dar dacă era adevărat?

Sâmbătă următoare am venit din nou la socri. Atmosfera era tensionată. Vlad și Andreea abia se priveau. La prânz, nea Gică a adus vorba despre viitor:

— Când terminați șopronul ăsta, poate vă apucați și voi de făcut copii! Să umpleți curtea de nepoți!

Andreea a izbucnit în plâns și a fugit în casă. Vlad a rămas cu privirea în pământ.

După masă, am găsit-o pe Irina singură în grădină.

— Ce se întâmplă cu Andreea? am întrebat-o.

Irina a oftat adânc: — Nu știu… E ceva ciudat între ea și Vlad. Parcă nu mai sunt frați deloc.

M-am hotărât să-i spun ce am auzit.

— Irina… cred că între ei e ceva mai mult decât ar trebui.

A rămas mută câteva secunde, apoi a început să plângă.

— Știam… sau măcar bănuiam… Dar n-am vrut să cred.

Am stat împreună pe banca din grădină până s-a lăsat seara. Niciunul nu avea curajul să spună ce urmează.

Duminica dimineață, înainte să plecăm spre București, Andreea ne-a oprit la poartă.

— Vreau să vă spun ceva… Eu și Vlad… nu suntem frați adevărați. Mama m-a avut dintr-o relație anterioară și abia acum am aflat adevărul. Dar… între noi s-a întâmplat ceva și nu știm cum să ieșim din asta fără să distrugem familia.

Irina a îmbrățișat-o pe Andreea printre lacrimi.

Pe drum spre casă am tăcut amândoi. M-am gândit cât de fragile sunt echilibrele într-o familie și cât de ușor se pot rupe legături vechi din cauza unor adevăruri ascunse.

Acum mă întreb: oare câte familii trăiesc cu astfel de secrete? Cât de mult putem duce pe umeri înainte ca totul să se prăbușească peste noi?