Soacra mea a vrut să ajute, dar totul s-a destrămat: Povestea unei familii românești
— Nu așa se ține copilul! a izbucnit vocea Mariei, soacra mea, în timp ce încercam să-l liniștesc pe Vlad, care plângea de parcă i se sfârșea lumea. Mâinile îmi tremurau, iar lacrimile îmi ardeau ochii. Era a treia zi de când Maria venise să „mă ajute” după naștere și deja simțeam că nu mai pot respira în propria casă.
Radu, soțul meu, era la muncă. Îl sunasem de două ori în acea dimineață, rugându-l să vină mai devreme acasă. Dar el doar oftase la telefon: „Mama vrea doar să te ajute, Irina. Nu te mai stresa.”
Dar nu era ajutor. Era o invazie. Maria mutase deja toate lucrurile din bucătărie după bunul ei plac, aruncase laptele praf pe care îl cumpărasem („Nu-i sănătos pentru copil!”) și mă corecta la fiecare pas. În fiecare seară, când Radu venea acasă, Maria îi povestea cât de obosită e ea și cât de greu îi este să mă suporte pe mine, „că nu știu nimic despre copii”.
Într-o seară, după ce Vlad adormise în sfârșit, am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. Îmi simțeam viața scăpându-mi printre degete. Nu mai eram Irina cea veselă, ci o umbră care încerca să supraviețuiască între două focuri: nevoile copilului și pretențiile soacrei.
A doua zi dimineață, Maria a intrat peste mine în dormitor fără să bată la ușă.
— Trebuie să te ridici! Copilul plânge! Ce fel de mamă doarme când copilul are nevoie de ea?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am încercat să-i explic că abia dormisem două ore, dar nu m-a ascultat. A ieșit trântind ușa și bombănind ceva despre „tinerele din ziua de azi”.
Când Radu a venit acasă, i-am spus că nu mai pot. Că am nevoie de spațiu, că vreau să fiu mamă pentru Vlad fără să mă simt judecată la fiecare pas.
— Exagerezi, Irina. Mama doar vrea să ne ajute. E normal să fie greu la început.
Am simțit cum între noi se ridică un zid. Nu mai eram o echipă. Radu era de partea mamei lui, iar eu eram singură.
Într-o seară, am găsit-o pe Maria vorbind la telefon cu sora lui Radu, Alina.
— Săraca fată… Nu știe nimic despre copii. Dacă nu eram eu aici, cine știe ce s-ar fi întâmplat cu Vlad!
M-am simțit umilită. Am intrat în bucătărie și am spus tare:
— Maria, te rog frumos să nu mai vorbești despre mine cu alții! Sunt mama lui Vlad și fac tot ce pot!
S-a uitat la mine ca la o nebună.
— Vai de capul tău! Dacă nu-ți convine, plec!
Pentru o clipă am sperat că va face asta. Dar nu a plecat. A doua zi dimineață era tot acolo, făcând cafeaua pentru Radu și pregătindu-i pachetul pentru serviciu.
În următoarele săptămâni, tensiunea a crescut. Radu s-a închis în el și petrecea tot mai mult timp la muncă sau cu prietenii. Eu mă simțeam tot mai singură și neputincioasă.
Într-o noapte, după ce Vlad a făcut febră mare și am stat cu el în brațe până dimineața, Maria a venit și mi-a spus:
— Vezi? Dacă m-ai fi ascultat și nu i-ai fi dat lapte praf, n-ar fi pățit nimic!
Atunci am izbucnit:
— Ajunge! Nu mai pot! Vreau să pleci!
Maria s-a uitat la mine șocată. Radu a venit din sufragerie și m-a privit ca pe o străină.
— Cum poți să-i vorbești așa mamei mele? Ea doar vrea binele copilului!
Am simțit că mă prăbușesc. Am luat copilul și am ieșit din casă fără să știu unde mă duc. Am mers pe stradă cu Vlad în brațe, plângând amândoi.
M-am oprit pe o bancă din parc și am sunat-o pe mama mea.
— Mamă… Nu mai pot…
A doua zi m-am mutat la părinții mei pentru câteva zile. Radu nu m-a sunat deloc. Maria i-a spus tuturor că sunt instabilă și că nu știu să fiu mamă.
După o săptămână, Radu a venit la mine.
— Nu putem continua așa… Mama e parte din viața mea. Dacă nu poți accepta asta…
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Radu, dar nu puteam trăi sub dictatura Mariei.
Acum stau și mă gândesc: oare câte familii se destramă din cauza interferenței părinților? Oare dragostea poate supraviețui când nu există limite sănătoase între generații? Ce aș fi putut face altfel?