O zi obișnuită, o viață dată peste cap: Povestea doamnei Elisabeta

— Doamnă, aveți nevoie de ajutor? vocea casierei răsună peste zumzetul supermarketului, în timp ce eu scotoceam frenetic prin geanta mea veche de piele, cu mâinile tremurânde. Mă simțeam ca un actor pe o scenă luminată de reflectoare, doar că publicul era format din zeci de ochi curioși, iar eu nu aveam niciun text pregătit.

— Un moment, vă rog… portofelul meu… sigur e aici undeva, am murmurat, încercând să-mi păstrez calmul. Dar nu era. Îl pusesem dimineață în geantă, sunt sigură! M-am uitat la coșul plin: pâine proaspătă, lapte, fructe pentru nepoțica mea, câteva dulciuri și medicamentele pe care doctorul mi le recomandase. Totalul: 1.200 de lei. O sumă mare pentru pensia mea, dar era ziua când primeam vizita Anei, fiica mea, și voiam să am totul pregătit.

— Doamnă Elisabeta, totul e în regulă? a întrebat domnul Mihai, paznicul magazinului, apropiindu-se cu pași grăbiți. Îl știam de ani buni, mereu mă saluta cu respect.

— Nu găsesc portofelul… cred că l-am pierdut… sau mi l-au furat? am spus cu voce stinsă. O senzație de rușine mi-a cuprins obrajii. Oamenii din spate au început să murmure nerăbdători. Un tânăr cu căști pe urechi a oftat zgomotos:

— Haideți odată, doamnă! Unii dintre noi avem treabă!

M-am simțit mică, invizibilă și totuși expusă. Am încercat să-mi amintesc fiecare pas făcut în acea zi: drumul cu autobuzul 102, bătrânul care mi-a zâmbit la stație, femeia grăbită care m-a împins la intrare… Oare atunci?

— Sunați la poliție! a spus cineva din spate. Poate i-au furat portofelul!

— Nu e nevoie… poate doar l-am uitat acasă… am încercat să protestez, dar deja se formase un cerc în jurul meu. Casiera a apăsat butonul de panică sub tejghea. În câteva minute, două polițiste tinere au intrat în magazin.

— Bună ziua! Ce s-a întâmplat? a întrebat una dintre ele, privindu-mă cu ochi reci.

— Mi-am pierdut portofelul… nu pot plăti… am spus aproape șoptit.

— Aveți acte la dumneavoastră? m-a întrebat cealaltă.

Am început să plâng. Nu mai plânsesem în public de la moartea soțului meu, Ion, acum șapte ani. M-am simțit ca o fetiță pedepsită pe nedrept.

— Doamnă Elisabeta, stați jos! a intervenit domnul Mihai și mi-a adus un scaun. O femeie mai tânără mi-a pus mâna pe umăr:

— Nu vă faceți griji, doamnă! Se poate întâmpla oricui.

Dar nu era adevărat. Nu se întâmplase niciodată mie. Eu eram mereu atentă. Eu eram mereu responsabilă. Eu eram mereu singură.

Polițistele au început să-mi pună întrebări:

— Aveți familie? Pe cineva care să vină să vă ajute?

— Da… fiica mea… Ana… dar e ocupată la serviciu… nu vreau să o deranjez…

Telefonul meu vechi vibra în geantă. Mesaj de la Ana: „Mamă, nu pot veni azi. Am ședință urgentă.”

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Pentru cine făcusem toate cumpărăturile? Pentru cine mă zbătusem să fiu puternică?

— Doamnă Elisabeta, vă simțiți bine? a întrebat una dintre polițiste văzând că respir greu.

— Da… doar puțin amețită…

În acel moment am simțit cum totul se învârte în jurul meu. M-am trezit pe jos, cu oameni aplecați asupra mea și o voce necunoscută spunând:

— Sunați la 112! Cred că a leșinat!

Ambulanța a venit repede. Un paramedic tânăr m-a întrebat blând:

— Doamnă Elisabeta, aveți probleme cu inima?

— Doar cu sufletul… am răspuns fără să gândesc.

M-au urcat pe targă și am privit tavanul alb al supermarketului ca prin ceață. Am auzit-o pe casieră spunând:

— Săraca doamnă… vine mereu singură…

La spital m-au ținut sub observație câteva ore. Nimeni nu a venit să mă vadă. Ana a trimis un mesaj sec: „Sper că ești bine. Sun mâine.”

Când m-au externat, m-am întors acasă cu autobuzul gol de la ora nouă seara. Pe drum am găsit portofelul: căzuse între două perne ale canapelei din sufragerie. Am izbucnit în plâns și am râs în același timp.

A doua zi am mers din nou la supermarket. Domnul Mihai m-a întâmpinat cu un zâmbet trist:

— Doamnă Elisabeta, sunteți bine?

— Sunt bine… doar că uneori mi-e dor să nu fiu invizibilă…

M-am uitat la rafturile pline și m-am întrebat: Câți dintre noi trăim vieți întregi fără ca cineva să ne observe cu adevărat? Cât valorează demnitatea unui om atunci când e pus față în față cu singurătatea?